duminică, 31 ianuarie 2016

Cretu S. Ionel - poezia mea-i nepublicată

poezia mea-i nepublicată

ea este în gândurile în care mă pierd
şi care mă pierd pe mine-ntr-un spaţiu al timpurilor...
flashuri
într-un ochi al minţii

în colburi de maidan,
în colţuri de străzi înguste şi întortochiate răscolite de tălpi arse şi ude,
din urbea minţii mele,
care are fluviu,
şi Mazeppa...şi siloz şi Maica Precista ca un far al istoriei...
şi cartier francez şi turn tv

poezia mea are rătăcită-n câmpul aerodromului părăsit
la margine de cuie şi lanţuri,
bucăţica de ziar rămasă după consumarea scrumbiilor,
lângă popândăii muraţi de ploi şi pufoşi uscaţi la soare

poezia mea-i plină de scoici şi resturi căzute de la nasturi,
de căţeii pamânturilor din rambleuri de tunel, ce se sfârşesc
în fiecare zi într-o gară...
şi de-a valma,
cal de rege, cal de prinţ şi cap-torace

şi toate acestea sunt poezia mea,
lipită ca un plasture de plămânii sufletului,
câteodata innourat,
câteodata inrourat,
câteodată insorit,
gol şi plin de lumină, câteodată

Cretu S. Ionel

marți, 19 ianuarie 2016

~ Uneori ~



Uneori
mie frică de umbre.
Alerg pustiu
bătătorind poteci,
mă pitul în scorburi
acoperându-mă cu frunze.

Uneori

mi-e teamă de viscol.
Îmbrac plăpumi
groase şi pline
cu vise.

Uneori

privesc printre pietre
scormonind cu unghiile
praful dintre ele.

Dar..

mă-ntorc acasă
tot singur..


C.C.E.
19.01.2016 (4.00)

~ Boris David ~ Amintiri ~

David Basarab ~ Boris David
  10 mai 1929 / 1 sept 2015

Ţintuiesc fotografia
Aşezată-n faţa mea
Şi mă-ntreb ce mă frapează –
Faptul că e fiica mea
Sau că-i după gât cu Radu?
Pare ea cam încurcată
Dar nu asta mă opreşte
Ci el, care-mi aminteşte
Ce a fost ca niciodată.
Nu ştiu ce asemănare
’Ntrezăresc cu el deodată
Părul vâlvoi, înălţimea
Şi privirea încruntată?
Sau e doar pretextul vârstei
Pentru-a-ntoarce gândul tot
Înspre-o zi când altă fată
Tot pe-o bancă aşezată
Înghiţea înfrigurată
Notele cu foi cu tot.
Era-n anul patruşnouă
Şi la fel ca şi-a mea fată
Învăţa de zor chimie
La examen ca să treacă.
Eu, aveam o altă fire
Şi-n acelaşi parc cu ea
Aşezat pe-o altă bancă
Cu Orest vorbeam ceva.
– Ce zici frate de-o-ncercare?
Merită aşa ceva?
– Nu-i de tine măi amice
Are lacăte la ea!
E o sfântă, cum se zice
E departe ca o stea.
E frumoasă, nu pot spune
Dar să fim serioşi băiete
Crezi că pe la ea prin clasă
N-a aflat că eşti scaiete?
Că te-aprinzi la toate cele
Şi lucrezi pe fronturi multe
Sau că te încurci în nume
Când memoria-ţi joacă fente?
– Eşti invidios colega
Pe cel care-a depistat-o
Dar îţi jur pe-a noastră gaşcă
C-o fi altfel de-astă dată!
 
***
Zilele s-au scurs alene
Cu emoţii, probe scrise
Bâlbâieli în faţa tablei
Şi cu lista cu proscrişii.
Am luat-o-ntâi pe asta
Căutându-mă în faţă
Mare-mi fu însă mirarea
Când nu m-am mai dus acasă.
Am rămas studenţi cu toţii
Ea, Orest şi cel de faţă
Ea, în banca celor harnici
Noi, cu două fete-n faţă.
Eram veseli şi adesea
Atrăgeam priviri discrete
Mai lipseam şi de la cursuri
Dimineaţa-având concerte.
Colo sus, în amfiteatru
Jucam cărţi, luam notiţe
Şi-având timp pentru de toate
Ne-ocupam şi de fetiţe.
Erau trăsnet amândouă
Sport făceau de performanţă
Una gata măritată
Se uita după Oreste.
Cealălaltă, campioană
Nu spun că nu îmi plăcea
Dar era în perspectivă
”Cu-n profesor”, cum zicea.
Zis-făcut, prietenie
Mie asta îmi ajunge
Am de împlinit menirea
Cucerirea-unei redute.
Ce-a fost Plevna pentru alţii
Nu-i nimic în comparaţii
Cu ce-aveam să-nfrunt cu anii –
Gheaţă, aşteptări, dizgraţii…
Drept că nu fugea de mine
Veşnic eram împreună
Cu serviete până noaptea
Chiar şi fără clar de lună.
Mai erau şi alţii care
O iubeau de la distanţă
Dar fiind tot împreună
Îi priveam zâmbind din faţă.
Şi avea ea şi un cerber
Bunul unchi de mai apoi
Care o păzea năprasnic
Neplăcându-i al meu soi.
Părul meu ce pentru alţii
Era ca ceva de vis
Pentru el lăsa impresia
Haosului nedescris.
Totuşi anul trecu iute
Şi-n vacanţă am ajuns
Ea, la unchiul de pe Mureş
Eu, la Cheile din Turzi.
Vina însă ea o poartă
Căci atunci când am rugat-o
Ca să Ceară Turda-ndată
Ea pe loc a refuzat-o.
Ce să faci? S-asculţi de-Oreste?
Acum era cam târziu
Gândul alerga la dânsa
Lângă ea doream să fiu.
La Câmpia Turzii frate
Am cercat s-o las eu baltă
Şi pe drumu-obişnuinţei
Am luat-o după alta.
Era suplă şi zurlie
Şi cu voce subţirică
Piţigoi i-am spus pe dată
Şi să vezi ce-avea să fie.
La Oradea, în vacanţă
A venit să-şi vadă tuşa
Eu, m-am lăudat cu Turda
Ea, mi-a arătat uşa!
Cine oare mă pusese
Să-i vorbesc de Piţigoi?!
E ceva în firea noastră
De-a ne prezenta eroi.
Eram sigur c-o sfeclisem
N-aveam chef nici de mâncare
Mă gândeam la Timişoara
Ca la un examen mare.
Să pierzi totul într-o oră
Când un an ai pătimit
Să înfrunţi priviri subtile
Şi să spui că s-a sfârşit?!
Ce-ar fi râs amici-n gaşcă
Să mă vadă revenit
L-ale noastre sfinte treburi
Cu priviri de pocăit!
Şi cum eu îi părăsisem
După multe-avertismente
Aveau drept să mă primească
Cu-anumite-amendamente.
De noroc însă nu asta-i
Ceea ce s-a întâmplat
Nu ştiu cum, dar la cantină
Tot cu ea m-am aşezat.
Apoi totul a pornit-o
Pe aceleaşi vechi cărări
Dimineaţa pe la cursuri
Seara-n lungile plimbări.
Nu e parc, nu e străduţă
Noi să n-o fi cunoscut
Eu, jurând iubire sfântă
Ea, tăcând parc-era lut.
Cin’ putea oare să creadă
Că trecea şi anul iar
Fără să primesc răspunsul
Dragostei ce-o dam în dar?!
Şi în aste vremuri crude
Toţi vorbeau ca de-un erou
Ea, era reduta-nvinsă
Eu, umblam ca şi cu-n ou.
Veşnic teama că l-aş sparge
M-a-ndemnat s-amân atacul
Dacă aş trece la fapte?
Pe la toamnă, totuşi, poate!
Toamna-şi numără bobocii
Cei ce reuşesc în viaţă
Eu priveam cu disperare
Ce-mi mai rămânea în faţă.
Şi-ntr-o zi de toamnă plină
În drum spre Pădurea Verde
Lângă un spital cu bolnavi
Pe-un maidan cu multe pietre
Ne-am strâns mâinile deodată
Ş-am ’lergat şi ne-am oprit
Ne-am zâmbit şi din privire
Nu ştiu care ce-a citit
Dar văd totul, parc-acuma
Totul cum s-a împlinit.
Ea, m-a prins de gât cu braţul
Şi la buze a ţintit
Eu, am strâns-o după mijloc
Şi m-am aplecat grăbit.
Nu era timp pentru gânduri
Împrejur să fi privit
Noi strigam iubirea noastră
’Ntr-un sărut la infinit.
Toţi stăteau în geam ca-n lojă
Şi priveau piesa iubirii
Ea, juca rolul Julietei
Eu, pe-acel al fericirii.
Cine poate să-nţeleagă
Azi ce-a fost iubirea noastră?!
A fost vis? A fost un soare?
Sau o filă de poveste?
Prea a fost ea ideală
Prea ne-a tulburat simţirea
Mă temeam că tot ce-i mare
Nu cunoaşte nemurirea.
Că se năruie deodată
Când îţi e lumea mai dragă
Că dispare fără urme
Ca o pulbere purtată.
Multe gânduri dă iubirea
Când cei doi nu-s laolaltă
Căci nu poţi opri visarea
Nici să schimbi legile firii.
Teama asta era însă
Un pretext al întâlnirii
Noi plimbări sub clar de lună
Cu o stea, sol al iubirii.
Da, Oreste, stea ea fuse
Pân’ iubire-a cunoscut
Dar căzând din cer în braţe-mi
Chip de fată a avut.
Stau şi văd fotografia
Celei care fată-mi este
Şi-i doresc iubire mare
Mare ca într-o poveste!…

26 iulie ’77
Maputo


~ Dacă eram în Norvegia, înfundam puscăria ~ Miriam Eugenia Soare ~

Sună alarma telefonului. E cinci și treizeci de minute. Dimineața. Nu, nu plec să muncesc la vreo fabrică, slavă Domnului! Mă dau jos din pat și strâng halatul în jurul meu. E noiembrie. Afară e zloată și frig. O ploaie rece și deasă… În casă, așa cum știm cu toții cum e când RADET-ul încă nu a băgat căldură în calorifere.
Mă duc în camera lui fiu-miu și îi spun cu blândețe să se trezească. Apoi, în bucătărie, să fac cafelele. Da, cafelele. Fiu-miu e clasa a douăsprezecea. An greu. Bac, facultate. Mi-e dor de vremea când era la gimnaziu. Mai puține griji.
Iar mă duc în camera lui. Iar îi spun să se trezească. Eu zic, eu aud. Pun placa cu “las’ că vezi tu cum îți confisc eu ție calculatorul și telefonul. Las’ că-l vezi tu pe dracu’. M-am săturat să trag de tine în fiecare dimineață. Măi, inconștientule! Bate Bacul la ușă și tu dormi. Dacă nu intri la facultate, o să mergi la săpat șanțuri.” Sunt convinsă că repertoriul e standard. Că aproape toate mamele din România îl știu de la mamele lor. Bineînțeles că și eu și el știm exact că eu nu-i iau telefonul și nici nu-l trimit la săpat șanțuri. Și că, în comunism, el se face că mă bagă în saemă și eu mă prefac că sunt luată în serios.
Cu chiu, cu vai, intră în baie, unde stă aproape un ceas, de-mi vine să rup ușa și să-l bat cu furtunul de la duș. Iese ferchezuit ca un ginere. Înalt, slab și plin de fițe, harfe și figuri. Părul dat cu gel. Mirosind a parfum scump. Că, de, ce era să-i iau de ziua lui? Și îmbrăcat cu o cămașă și cu un hanorac roșu, asortat la ghetuțele Puma. Bineînțeles că nu mai are timp să mănânce. Dă să iasă pe ușă. Încep să țip ca sirena lui Vasile Roaită. „Unde pleci așa despuiat, măi copile? Tu ai văzut ce e afară? Sunt opt grade în termometre și plouă ca la balamuc. Pune o haină pe tine!” N-ai să vezi! Zici că vorbesc cu pereții. Păi ce, e prost să-și strice freza și toată ținuta de fante?
Când îl văd așa încăpățânat, alerg prin casă ca nebuna. Trag pe mine trei zdrențe la întâmplare, înșfac cheile mașinii și mă ofer să-l duc până la liceu. Mă gândesc că e mai convenabil să iau traficul în piept decât să-i dau antibiotice două săptămâni. Îl las la doi pași de liceu și, instinctiv, nu plec din parcare. Nu am niciun motiv să mai stau, dar așa simt.
Mă tot uit înspre poarta liceului și nu văd intrând pe ea niciun hanorac roșu. Mă uit la ceas și-mi dau seama că deja s-a sunat de intrare. Cobor din mașină și mă duc direct la el la clasă. Bat la ușă. Profesoara de desen tehnic mă întâmpină cu zâmbetul pe buze. Nu ne cunoaștem. Perii clasa cu ochii. Nici nu-i greu. În clasă, şapte elevi. Fiu-miu, așa cum am intuit, nu e printre ei. Îi spun cine sunt. Se bucură suspect de tare să mă cunoască. Și îmi spune că pe fiu-miu nici nu l-a văzut în acest an la orele ei. Deschide catalogul și constatăm că n-a prea fost pe la școală în general. Absențe – cu toptanul. E în pragul exmatriculării.
Simt că-mi fuge pământul de sub picioare și sângele din vene. Șocul se transformă în furie. Îi mulțumesc pentru bunăvoință profesoarei și, descumpănită, ies în fața liceului. Mă gândesc unde ar putea fi copilul meu, care cu o lună în urmă a împlinit optsprezece ani. Și iau la rând toate cafenelele din preajma liceului. Multe mai sunt, frate! Multe rău. Și toate pline de liceeni. La ora șapte dimineața, ăștia toți semnează condica la cafea și la țigară.
După multe căutări, îl găsesc. Stă relaxat la o masă cu încă doi băieți, sorb tacticos din cafea și pufăie din țigări. Când mă vede, înlemnește. Dacă se pogora Sfânta Fecioară, nu cred că se minuna atâta. Nu-l mai întreb nimic. Mă năpustesc cu o furie oarbă și dau cu pumnii și picioarele în el, unde nimeresc. Îl bat până obosesc. Nu știu ce se întâmpla în jurul meu, că nu mai vedeam nimic. Termin „lucrarea”, îl iau de guler și plec cu el acasă. Acolo, alt scandal. Toc mărunt ca o moară stricată.
Acum, când îmi amintesc, îmi fac cruci și mă gândesc că, dacă trăiam în Norvegia, mă condamnau la muncă silnică pe viață. Norocul meu că trăiesc, totuși, în Romania. E adevărat că statul nu-mi dă nimic și îmi ia tot ce poate, dar nu-mi ia copiii. În vară, fiul meu a luat Bacalaureatul. A intrat la cea mai bună facultate și îmi mulțumește că l-am adunat de pe drum și că nu l-am lăsat să „bată câmpii”.
P.S. Nu sunt de acord cu bătaia, cu abuzul, cu umilirea unui copil. Sunt de acord că în Romania unii părinți, și nu puțini, sunt violenți și neglijenți. Dar nici cu sistemul norvegian nu pot fi de acord. Extremele nu aduc nimic bun.



12 January 2016

 Sursa : http://www.catchy.ro/daca-eram-in-norvegia-infundam-puscaria/86553?fb_action_ids=947698908610647&fb_action_types=og.likes

~ SEBASTIAN GOLOMOZ ~ pariul nostru cu viitorul ~

  
 
S-a născut pe data de 4 martie 1987, în Galați, judeţul Galaţi.
Este licențiat în Drept, cu un master în Drept și Administrație Publică Europeană, la Universitatea „Danubius” din Galați.
A studiat și la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Jean Monnet”, Saint-Etienne, Franța. În această perioadă i-au fost remarcate calităţile în domeniul literar, ceea ce l-a determinat să ia decizia de a semna un „contract pe durată nedeterminată” cu poezia.
Profesia actuală este aceea de consilier juridic.



 Volume publicate:
– „Un romantic incurabil”, Ed. Zigotto, Galați, 2012;
– „Scrisoare către Alex(t)andra / Lettre pour Alex(t)andra”, Ed. Armonii culturale, Adjud, 2014.



Este prezent în 11 antologii colective, dintre care amintim: „Meridiane lirice: Aripi de vis”, Ed. Armonii culturale, Adjud, 2013; „Antologia Scriitorilor Români de pe toate continentele”, Ed. Cetatea cărții, București, 2014; Antologia Festivalului Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la Mizil”, Ediția a-VII-a, 2013-2014.
Totodată, este inclus cu două cronici în cartea de critică eseistică a Cezarinei Adamescu intitulată „Întâlniri fastuoase”, vol. XV al Întâlnirilor spirituale, Ed. InfoRapArt, Galați, 2014.

A publicat în mai multe reviste culturale, exempli gratia: „Kiosque Culturel Trefilerie” (Franța), „Destine literare” (Canada), „Basarabia literară” (Republica Moldova), „Boema” (Galați), „Cetatea culturală” (Cluj-Napoca), „Constelații diamantine” (Craiova), „Climate literare” (Târgoviște), „Poezia” (Iași), „Nomen Artis” (București), „Cronica” (Iași), Vatra veche (Târgu-Mureş), „Oglinda literară” (Focşani) etc.

Afilieri: Începând cu anul 2008 este membru al Association SaVa Pole International, cu sediul la Saint-Etienne, Franța; este membru al cenaclului literar online „Noduri și Semne” și al cenaclului internațional de literatură și poezie „Grai românesc” ; de asemenea, este membru A.R.P.I.A. (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii) – filiala Galați.

Referințe și prezentări critice semnate de (în ordine alfabetică): Constanța Abălașei-Donosă, Cezarina Adamescu, Alina Beatrice Cheșcă, Florin Grigoriu, Lucia Pătrașcu, Aristea Perisynaki, Elena Adriana Răducan, Petre Rău, Paul Sân-Petru, Gheorghe A. Stroia etc.
 


Poezii propuse pentru Realitatea

INIMA MEA E O PASĂRE


vesela dimineață m-a luat de mână
fereastra mi-a aruncat o privire sugestivă
i-am zâmbit politicos, dar ea insista
să-mi șterg pleoapele de melancolie

docil, mi-am logodit inima cu speranța
scoțându-mi aripile de la naftalină
visarea e ca mersul pe bicicletă
odată învățată, nu se uită niciodată

la micul dejun am spart semințe de răbdare
am băut un suc de calități latente
apoi, mi-am pus ochelarii de vultur
fiind decis să-i fac o vizită misterului

soarele prietenos mi-a ținut companie
copacii m-au învățat să citesc urmele
până când vântul mi-a suflat în ceafă
iar ploaia, mi-a mângâiat sufletul

după plecarea ei, cu ochii minții
am încercat să-mi desenez inima
dar, aceasta tot evada din tablou
în tablou, de la agonie la extaz

până când am înțeles cum îi scapă
ca un pește printre degete rațiunii
inima mea e o pasăre în zborul
concupiscent pe tărâmul inocenței.
 
PRIZONIERUL IUBIRII


Astăzi, am redevenit eu
i-am trântit ușa în nas tristeții
mi-am trimis ochii în concediu
înot într-o simfonie de gânduri
stiloul meu are o infinită rezervă de visare
speranțele îmi masează umerii
împovărați de singurătate și
îmi fac semnul crucii
pe fruntea creponată
visul și somnul au dat cărțile pe față
amândoi și-au propus să mă răpească
pe mine mă amuză eforturile lor
știind că altcineva le-a luat-o înainte
eu sunt prizonierul iubirii și
n-am nici cea mai mică
intenție de-a evada.

PANTOMIMĂ

În lumina lacrimilor femeii
ia naştere remuşcarea bărbatului
în oala sub presiune a sentimentelor
dragostea dă în clocot
plumbul nehotărârii cade secerat
de arcul lui Cupidon
sufletul lui înaripat ameţeşte
în labirintul cuvintelor
şi printr-o ultimă bătaie de aripă
se aşază în palma ei

valsul pleoapelor îi demachiază indiferenţa
focul buzelor nu poate trece neobservat
chiar dacă arde mocnit
e la mintea cocoşului că
inimile lor vorbesc aceeaşi limbă
sau că ochii le tânjesc
după aceleaşi vise.

SĂRUTĂ-MĂ

Sărută-mă când te-mbrățișează
Eterne momente de nostalgie
Fluturi în stomac dansează
Și te pândesc visuri o mie

Sărută-mă când îți lipsesc
Soarele pe cer va străluci
La tine sigur o să mă gândesc
Inima din piept se va smuci

Sărută-mă la ceas de seară
Cuibărește-te în al meu vis
Te voi hrăni cu o inimioară
Virgină…pe pat de myosotis

Sărută-mă sincer pe frunte
Buzele să le facem mănunchi
Înflorit pe-al fericirii munte
Cules întâi de pe genunchi.

SUNT UN PUNCT PE HARTA VISĂTORILOR

Sunt un punct pe harta visătorilor
Ce-a dat grijile pe-un parfum boem
Am cules stele sub ochii nopţilor
Şi am trăit într-un romantic poem

Dragostea a avut aripi rebele
Sunt un punct pe harta visătorilor
Doar visurile mi-au rămas fidele
În albastrul vals al mângâierilor

Mă dezmiardă sunetul viorilor
Zâmbind sentimentelor pe portativ
Sunt un punct pe harta visătorilor
Cu scaun la cap şi nas de detectiv

Hârtia îmi tot smulge confesiuni
Nici nu mai ştiu numărul scrisorilor
Trimise-n speranţa că o să mă suni
Sunt un punct pe harta visătorilor.

Pompiliu Comsa -
Apr 4, 2015
http://ziarulrealitatea.ro/sebastian-golomoz-pariul-nostru-cu-viitorul/





luni, 18 ianuarie 2016

~ Dida Diana Cioponea ~

Mă numesc Dida Diana Cioponea, Sunt din Oltenia- Slatina şi locuiesc actualmente în Spania-Valencia şi pot spune cu mâna pe inimă că-mi iubesc ţara, deşi cu 10 ani în urmă am plecat (...) în Spania unde am luat viaţa de la capăt si am luat o decizie bună.
Am avut o copilărie plină de frumos, timidă si sensibilă, dar cu părinţi minunaţi si probabil din cauza asta mi-e inima plină de frumos şi poezie...
Mă simt totuşi, un pumn de cuvinte nerostite...m-ascund în mine şi ...tac....doar ochii-mi vorbesc, spunând ceea ce sufletul nu poate rosti...
O floare-mi răsare din cuvinte
şi gândul alene-l pornesc,
spre alte zări cu suflete robite,
dar mă întorc, fiindcă...iubesc
cuvântul şi versul ce în mine zac...
şi tac...tac...în necuvinte care gem;
un "Suflet Singuratic" în al poemelor iatac,
ca să mai scrie un poem.
Sunt la fel ca "LORELEI" care spunea: "Ramas-bun. Mă numesc numai Lorelei...Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lânga ei cu dragostea de mâna si am ramas cu mâna intinsă ca a regelui Lear."
Am în lucru un volum de poezii în limba spaniolă şi sper să lansez un volum de versuri aici în Spania.
Am scris si am postat pe pagina mea de Facebook si pe blogul meu şi aprecierile m-au facut să merg mai departe si rezultatele au inceput să apară,câştigând de curând o diplomă "Verry Inspiring Blogger Award", pentru blogul meu de poezie.
Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte şi cred în mine şi în poezia pe care o simt că-mi inundă fiinţa... e o necesitate, fără care nu pot trăi.




 Deschide-mi suflete, cărare



Pentru că vreau să sufăr
când buchete de lacrimi
se prefac în țurțuri
Ce vreau de la mine?
- un strop de tăcere
înainte de rugă
și o clipă de viață
în fața morții,
sa am carare
când vine taifunul.
- Un suspin al focului
să devin flacără
în brațele timpului
ce râde-n lumina nopții.
- O stradă de aer
să pot pluti-ntre fulgi
când cerbii zănateci
trăsura dorului răstoarnă
la margini de frunze
ascunse sub păduri
de stele fugare.
Lasă-mi suflete
fereastra deschisă,
să sufăr în noaptea
infinită,
îngenuncheată
în zăpada vieții
când iarna-mi ninge-n
suflet neputința.

  


~ Contemporani la Casa Serfioti ~ MARIUS CIOAREC ~

Peisaj de iarna

E seara, e devreme
Iar noaptea a venit deja
Pamantul e inghetat si geme
De parca cere mila sa.
Zapada, pe alocuri alba
Neatinsa-n puritatea ei
Acopera cu bunatatea-i calda
Peisajul ce apartinuse toamnei.
Fulgii de nea continua sa cada
Pecetluind armonios aspectul
Ce pana acum lasa ca sa se vada
Un anotimp imbatranit destul.
E frumos, dar frig afara
iar flora pare zgribulita
Asteptand parca s-apara
O raza de soare ratacita.
Intr-un cuvant, e iarna
Si totul este inghetat
Se asteapta iz de primavara
Din dosul fiecarui... pat.


Marius Cioarec este un nume tot mai cunoscut în mica lume a scriitorilor gălăţeni. Se consideră însă un urmaş al lui George Pruteanu şi vrea să lupte împotriva stâlcirii limbii române.
O vorbă înţeleaptă spune că modestia este o trăsătură de caracter nelipsită oamenilor cu adevarat valoroşi. În această categorie a oamenilor modeşti care se remarcă prin talent poate fi inclus şi scriitorul gălăţean Marius Cioarec. Paradoxal, la „ocupaţie” interlocutorul nostru ne-a rugat să precizăm „agent de pază” şi nu scriitor.
Ar fi însă o jumătate de adevăr deoarece Marius Cioarec este fost poliţist comunitar, disponibilizat recent. În prezent, lucrează ca agent de pază la Administraţia Domeniului Public Galaţi şi de fapt, din această slujbă se întreţine, pentru că din literatură nu se poate trăi. Cel puţin în provincie.
Primele încercări, în armată În anii ’91-’92 a avut primele încercări literare. „Scriam versuri în armată. Am fost furier, aşa că mereu am fost nevoit să scriu”, rememorează Marius Cioarec.
 A început să scrie proză, mai exact dramă, în anul 1997. Primele sale „exerciţii” literare nu au fost publicate până acum. „Din acest motiv, doresc să refac aceste lucrări pentru a le publica. Mi se pare un păcat să scrii ceva şi să nu fie publicat”, explică scriitorul.


 Debutul său literar a avut loc în anul 2008, cu volumul „Diavolul poate fi blond”. A scris romanul în anul 2001, dar din cauza problemelor financiare nu l-a putut tipări mai devreme.
 „De fapt între anii 2001 şi 2007, nici nu am mai scris pentru că eram descurajat de ceea ce se întâmpla, de lipsa de oportunităţi”, ne explică interlocutorul. „Principala problemă cu care se confruntă literatura este cea de natură financiară. Nu câştigi bani din vânzarea cărţilor, ci cheltui bani ca să scoţi cartea”, ne mărturiseşte Marius Cioarec 


Al doilea volum publicat se numeşte „Am fost cândva ... Om”. Lansarea a avut loc în luna aprilie a acestui an la editura „Axis Libri” a Bibliotecii „VA Urechia”.
 Duşmanul cărţii: lipsa banilor
De ce nu mai citesc oameni? „Din lipsa banilor cred. Nu mai sunt bani nici pentru cumpărat cărţi. Mai cumpăr lucrările prietenilor scriitori pentru a ne ajuta între noi”, a fost răspunsul imediat al lui Marius Cioarec.
 În continuare scriitorul ne povesteşte o întâmplare. „Am un prieten în Italia pe care l-am sunat înainte să public o carte, ca să-l întreb dacă ar fi interesat să mă ajute. Răspunsul său m-a şocat. Mi-a spus: Ştii eu n-am niciodată o carte. Dacă vroiai echipament pentru vreo echipă, bani pentru altceva, poate încercam să te ajut, însă nu pot să dau bani pentru o carte, pentru că nu citesc”.
Întrebări şi răspunsuri
Cum se împacă agentul de pază cu scriitorul?
 Foarte uşor. Am un copil mic acasă şi e greu de scris cu el, pentru că necesită toată atenţia noastră. Prin umare, mai reuşesc să scriu când ies pe afară, scriu prin parcuri sau pe unde pot. La muncă folosesc timpul şi pentru a mă gândi la ce pot să scriu. Mai văd una-alta şi mă inspir.
 Ce sfaturi ai da unui scriitor ?
 În primul rând să persevereze, pentru că va avea foarte multe piedici de trecut. Mai multe decât şi-ar imagina. Apoi, să fie gata să facă sacrificii. Şi în al treilea rând, să ignore părerile răutăcioase. Chiar dacă va auzi că pe la colţuri este criticat şi se spune că nu are talent să continuie. Oamenii sunt răutăcioşi şi vor să te descurajeze mai repede decât să te sprijine.
Ce îi place
 Îmi place foarte mult să joc fotbal. Sunt un mare pasionat al acestui sport. Mai sunt pasionat şi de muzică. Sunt rocker, fan al trupei Cremetory. Mai iubesc filmul şi snookerul.
 Ce nu îi place
Sunt trei lucruri pe care nu le respect, prostia, minciuna şi neseriozitatea. Ca popor suntem foarte neserioşi, şi în micile acţiuni zilnice. De exemplul, când joc fotbal am unii colegi care spun că vin să joace şi apoi două săptămâni nu mai dai de ei nici la telefon.

Resemnare

Cu fiecare zi
Mor cate putin...
Cu capul plecat
Astept ca destinul
Sa-mi fure trupul
Sfasiat de vreme...
Uneori
Sunt atat de abatut
Incat mi-e greu
Sa-mi ridic privirea
Peste cearcanele
Pline de deziluzii...
Raman doar pentru tine
Iluzia mea
Cu chip cioplit
In sanctuarul sufletului meu...

 

~ Galateni celebrii ~ NICOLAE MANTU ~

 NICOLAE MANTU


Reprezentant de marcă al artelor plastice româneşti şi ctitor al mişcării artistice gălăţene, pictorul şi graficianul Nicolae Mantu s-a născut pe 24 aprilie 1871, într-o casă situată astăzi pe strada Al.I.Cuza. Provenea dintr-o familie de negustori, tatăl său fiind chiar unul dintre primarii Galaţiului.
A urmat cursurile primare în oraşul natal şi apoi Şcoala Comercială Superioară „Alexandru Ioan I”. Din 1890 a fost student al Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, pe care a absolvit-o, patru ani mai târziu, cu medalia „Honoris causa”. În perioada 1899-1912, în mai multe etape, s-a perfecţionat la Academia de Arte Frumoase din Munchen, unde s-a specializat în pictură animalieră, obţinând numeroase distincţii şi diplome. A revenit în 1913 la Galaţi, oraş unde şi-a petrecut, de altfel, aproape întreaga viaţă.
Desene sale satirice cu tentă socială au apărut, începând cu anul 1894, în majoritarea publicaţiilor importante ale vremii, printre care „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Patriotul”, „Moftul român”, „Moş Teacă” sau „Furnica”. Din 1911 a participat la expoziţiile organizate de „Tinerimea artistică”, unde a fost o prezenţă constantă timp de mai multe decenii. În timpul Primului Război Mondial s-a aflat pe front, desenele sale cu scene de luptă ilustrând ziarul „România”. A fost prezent, de asemenea, cu numeroase expoziţii personale sau de grup la Galaţi sau Bucureşti, până după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Implicat activ în viaţa oraşului Galaţi, Nicolae Mantu a fost membru în Consiliul Municipal, vicepreşedinte al Societăţii Culturale „V.A.Urechia” şi promotor al strângerii de fonduri pentru construirea bibliotecii municipale (clădirea de astăzi a Teatrului Dramatic). În 1951 a fondat Cenaclul Artiştilor Plastici din Galaţi, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală a Uniunii Artiştilor Plastici.
Nicolae Mantu a murit în oraşul natal, pe 8 septembrie 1957.
Galeriile de Artă din Galaţi îi poartă numele, ca şi o stradă din Micro 13 şi Şcoala Gimnazială Nr.1 din Micro 19. De asemenea, în organizarea Centrului Cultural, se desfăşoară anual concursul naţional de arte vizuale „Nicolae Mantu”.


La Galaţi, cu numele Nicolae Mantu există o stradă (la periferie!), o şcoală gimnazială, o galerie de artă şi o fundaţie care a strâns ceva bani, fără a reuşi încă să-i ridice măcar un bust maestrului.
Mantu e risipit prin colecţii particulare, doar în 1978, Muzeul de Artă a reuşit performanţa să adune 74 de lucrări. Cu o singură expoziţie personală, în ´57, însă prolific, apreciat, unul dintre puţinii pictori animalieri români, picta flori cărora nu li se putea reproşa decât lipsa mirosului: chiar aşa i-a spus pictorului un cumpărător cu dare de mână.
Mantu rămâne, în primul rând, un simbol al întemeietorului, căruia urmaşii nu-i pot întemeia un muzeu. În perioada interbelică, Nicolae Mantu (1871-1957) a fost în Comisia edilitară a municipiului, apărând case de patrimoniu şi zbătându-se ca să nu se construiască nepotrivit. A iniţiat primul “Sindicat mixt” gălăţean, în anii de după ultimul război, al pictorilor, scriitorilor şi jurnaliştilor, constituind nucleul viitoarei filiale a Uniunii Artiştilor Plastici.
Când tânărul Nicolae Spirescu a venit la Galaţi, înarmat cu o scrisoare de la profesorul său de arte din Capitală, un alt gălăţean celebru, Camil Ressu, către prietenul său Mantu, venerabilul maestru l-a acceptat, apoi l-a întovărăşit la partide de pictură, în natură, până aproape de ziua dispariţiei. Regretatul pictor şi profesor Spirescu a luptat ca Galeriile de Artă din centru să se numească “Mantu”, într-o vreme când proletcultismul nu admitea nume proprii pentru instituţii. Spirescu s-a zbătut să îndeplinească visul maestrului: casa din str. Cuza nr. 46, unde poposeau pe vremuri Enescu, Iorga, Sadoveanu sau Teodoreanu, să fie casă memorială, loc de întâlnire al plasticienilor, dar şi al scriitorilor, aşa cum şi-a dorit să lase prin testament Mantu.
“Casa Mantu” a fost pierdută, în vremurile noastre, în procese, de administraţia publică. Cum casa era oricum a surorii artistului - el a locuit alături, la nr. 44 - nu e bai nici dacă autorităţile fac muzeu în altă parte. Doar (bună)voinţă să fie pentru artistul despre care plasticianul Gh. Miron spunea: “Mi-e atât de drag, încât i-aş da şi oraşului acesta, Galaţi, numele de Mantu!”
Despre artist
Muzeograful Mariana Cocoş Tomozei, critic de artă, care sublinia, la o expoziţie a pictorului Spirescu, că acesta a creat, alături de Nicolae Mantu, un prim nucleu al artiştilor plastici gălăţeni, ne ajută acum cu date despre pictor şi despre colecţia sa de tablouri din patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală: „Născut la Galaţi, în 1871, într-o familie care cultiva arta, Nicolae Mantu manifestă încă din copilărie pasiune pentru desen, lucru confirmat mai târziu în cadrul Şcolii de belle-arte de la Bucureşti, unde studiază cu Gheorghe Tattarescu şi cu G. D. Mirea. Este premiat la absolvire cu medalia Honoris Causa şi se dedică apoi, timp de zece ani, graficii publicitare. “Adevărul”, “Adevărul literar”, “Dimineaţa”, “Zeflemeaua”, “Belgia Orientului”, “Furnica”, “Patriotul”, “Moftul român” îi publică numeroase caricaturi şi desene satirice, fiind apreciat şi de I. L. Caragiale. Mantu face parte astfel din pleiada de artişti români din prima jumătate a secolului XX - Iser, Ressu, Fr. Şirato, Tonitza, Jiquidi, etc. - care au manifestat o atitudine critică faţă de diferite aspecte ale politicii din perioada respectivă. În 1905, pleacă la Műnchen, unde-şi continuă studiile. Aici şi-au început iniţierea, înainte de a pleca spre Paris şi alţi artişti români, care şi-au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea şcolii româneşti moderne de pictură: Luchian, Iser, Ressu, Steriadi, Tonitza. Intenţia lui Nicolae Mantu era de a se specializa în pictura animalieră, dar privind în ansamblu opera sa constatăm că ea este bine reprezentată şi în alte genuri artistice. La sfârşitul studiilor este răsplătit pentru realizările sale, de către Academia Regală din Műnchen, cu “medalia mare de argint”. Începând din 1913 se stabileşte la Galaţi, unde se va dedica artei până la sfârşitul vieţii. Devine membru societar al “Tinerimii Artistice”. Ia parte permanent şi la viaţa culturală a Galaţiului, devenind membru al Societăţii culturale “V. A. Urechia”. După război, el va fi unul dintre importanţii membri fondatori ai primului “Cenaclu al artiştilor plastici”, nucleul viitoarei Filiale a Uniunii Artiştilor Plastici din Galaţi.”
Lucrările aflate în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală sunt definitorii pentru stilul artistului dar şi pentru acea atmosferă specifică perioadei interbelice. Cele două naturi statice cu flori, “Atelierul artistului” şi “Ora odihnei”, sunt compoziţii ce surprind o viziune unde lirismul discret şi predispoziţia pentru meditaţie sunt susţinute de un desen şi o compoziţie bine structurate, de o tehnică picturală sedimentată, toate acestea justificând interesul trezit de arta sa şi în zilele noastre, în rândul celor care-i cunosc opera.
"ŞarMANTU" Nicolae
Nicolae Mantu, colaborator la „Moftul român” al lui Caragiale, se implică, în Primul Război Mondial, alături de alţi 35 de artişti, riscând în calitate de reporter de front: a realizat desene din focul luptelor, pentru ziarul Armatei, „România”, din Iaşi, sub direcţia lui Sadoveanu, cu titluri-notaţii despre însemnătatea momentelor. Aceasta şi multe altele le aflăm din dicţionarul plasticienilor gălăţeni şi din volumul dedicat cu pasiune lui Mantu semnat de criticul de artă Corneliu Stoica, care a cules multe mărturii şi a cercetat arhive. Este citat, de pildă, avocatul Gh. Stănescu: Pictorul era „cuceritor” şi „fire deschisă, era modest, politicos, sincer, demn şi discret. Doamnele din societatea vremii îi spuneau ŞarMantu, iar prietenii Nini”. Este citat şi crezul lui Mantu: „Să fii cinstit faţă de tine însuţi, cinstit faţă de semenii tăi, cinstit faţă de muncă şi mai ales cinstit faţă de artă”. (      http://galateni.net/forum/topic/19929-panzele-imprastiate-ale-ignoratului-cetatean-mantu/        )
Sursa : viata-libera.ro

~ CASA SERFIOTI ~

Casa Serfioti

                   la data de 7 iunie 1867, Primăria Galaţi a înregistrat cererea doctorului Aristide Serfioti pentru construcţia unei case în strada Domnească, nr.80 (vechiul număr, actualmente fiind 52). 

 Clădirea a fost proiectată de către Oscar Şwab, arhitectul Comisiunii Europene a Dunării. 
În planurile casei, la comanditar apare doctorul-doctor Aristide Serfioti.
 Conform proiectului, la parter se aflau bucătăria, camera servitorilor, un coridor, intrarea, o anticameră, o sală de mese şi o cameră pentru musafiri, iar la etaj, trei camere, un coridor, o cameră de dormit, un cabinet şi un salon. Legătura dintre parter şi etaj se făcea printr-o scară interioară. Arhitectura casei se înscrie, ca majoritatea caselor construite în acea perioadă, în stilul neoclasic, cu elemente renascentiste. În mod special atrage atenţia balconul cu rozete traforate, susţinut de atlanţi reprezentând fete, cele două nişe de la nivelul superior în care mai pot fi admirate şi astăzi două statui feminine. Frontoanele, frizele, acroterele, dar şi riflajul proeminent existent la primul nivel întregesc frumuseţea acestui edifici.
 În jurul anului 1898 se pare că această casă a fost vândută avocatului N.N.Dariu, după cum reiese din arhiva anilor 1898-1913. 
 În această casă şi-a mai desfăşurat activitatea Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, Starea Civilă, iar după 1990 a fost sediul Partidului Democrat. Imobilul a fost revendicat de către moştenitorii avocatului N.N. Dariu şi retrocedat în natură.
 După retrocedare, moştenitorii au vândut proprietatea familiei Capriş. Respectiva familie s-a prezentat, în anul 2007, la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi, pentru obţinerea avizului de specialitate în vederea demolării anexelor casei. 

O şansă pentru Casa Serfioti! 

Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a propus noului proprietar clasarea imobilului ca monument istoric, argumentând importanţa deosebită a acestuia. "Noul proprietar, supărat pe lucrările la Centrul de afaceri din imediata vecinătate, a dat de înţeles că nu doreşte acest lucru, deşi noi am precizat că imobilul odată ce a devenit monument istoric se bucură de o mai mare protecţie în cazurile în care este afectat de alte construcţii , iar în calitate de proprietar al monumentului istoric, dacă foloseşte imobilul pentru destinaţie de locuinţă, are câteva facilităţi acordate de legea privind protejarea monumentelor istorice.
Imobilul suscită, în continuare interes pentru Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi, urmând să se facă noi demersuri pe lângă proprietar pentru clasarea acestuia”, (a precizat Marius Mitrof in articolul  adevarul.ro/locale/galati/salvati-istoria-galatiului-casa-doctorului-aristide-serfioti-daramalucrarile-centrul-afaceri-i-au-afectat-structura-rezistenta-1_50ad852d7c42d5a66396aaea/index.html)
      "Imobilul de pe strada Domnească, numărul 52, ar putea să dispară în curând ca urmare a degradării, dacă nu se întreprind mai repede lucrări de restaurare. Casa a fost construită în anul 1867 de doctorul Aristide Serfioti, personalitate marcantă a Galaţilor ultimii jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar în anul 1898 a fost vândută avocatului N. Dariu.
Casa face parte din „Ansamblul urban strada Domnească” şi se remarcă printr-o arhitectură în stilul neoclasic, cu elemente renascentiste. Din păcate, clădirea nu este marcată cu sigla monument istoric şi ca atare este într-un stadiu avansat de degradare.
Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a propus noului proprietar clasarea imobilului ca monument istoric, argumentând importanţa deosebită a acestuia. "Noul proprietar, supărat pe lucrările la Centrul de afaceri din imediata vecinătate, a dat de înţeles că nu doreşte acest lucru, deşi noi am precizat că imobilul odată ce a devenit monument istoric se bucură de o mai mare protecţie în cazurile în care este afectat de alte construcţii , iar în calitate de proprietar al monumentului istoric, dacă foloseşte imobilul pentru destinaţie de locuinţă, are câteva facilităţi acordate de legea privind protejarea monumentelor istorice. Imobilul suscită, în continuare interes pentru Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi, urmând să se facă noi demersuri pe lângă proprietar pentru clasarea acestuia”, ne-a precizat Marius Mitrof( adevarul.ro/locale/galati/salvati-istoria-galatiului-casa-doctorului-aristide-serfioti-daramalucrarile-centrul-afaceri-i-au-afectat-structura-rezistenta-1_50ad852d7c42d5a66396aaea/index.html)


             "Clădirea urma să aibă două etaje, având ca vecin pe Sacomanu şi ca materiale de construcţie se foloseau var, nisip şi cărămidă. Parterul cuprindea bucătăria, camera servitorilor, un coridor, intrarea, o antecameră, o cameră, o sală de mese şi o cameră pentru musafiri. Primul etaj cuprindea 3 camere, un coridor, o cameră de dormit, un cabinet şi un salon. Legătura dintre parter şi primul etaj se făcea printr-o scară interioară. Pe lângă acestea mai apar un grajd, un adăpost, o cameră pentru maşina de gătit şi o cameră pentru maşina de spălat. Casa are o arhitectură deosebită cu un balcon spre strada Domnească, susţinut de fete înaripate, pe care le putem asemăna cu „cariatidele greceşti“, iar pe lateral în două nişe au fost aşezate două sculpturi în piatră care rezistă şi astăzi."( http://www.galatiidealtadata.volte.ro/2010/11/casa-serphioti.html)

              "Proprietarul Casei Serfioti a deschis în mod festiv edificiul de pe strada Domnească, care are ascunse între zidurile sale o istorie plină de semnificații patrimoniale și culturale pentru istoria Galaților de la mijlocul secolului XIX.
 Prin restaurarea,  mobilarea și apoi sfințirea casei Serfioti, Marcel Capriș dorește să redea comunității locale o parte din moștenirea lăsată de doctorul Aristide Serfioti și să lanseze un semnal și către alți intreprinzători, pentru închegarea proiectului de mare anvergură turistică și patrimonială numit Pasajul Pietonal Domnească.
Prin grija proprietarului Marcel Capriș, Casa Serfioti se dorește a fi o reînviere a atmosferei culturale de la mijlocul secolului XIX și o piesă model pentru instituirea regimului de Pasaj Pietonal pentru zona de arhitectură veche a Galaților. 



 La sfințirea și deschiderea festivă, au fost de față câțiva dintre oamenii care au lucrat efectiv la reconstruirea clădirii, la refacerea pieselor de fațadă și la reconstituirea istoriei romanțate a clădirii. Membrii familiei Serfioti erau prieteni intimi cu  familia Cuza, doamna Elena venind aici să-și mai plângă amarul pentru aventura prea-frumosului său soț cu Maria Obrenovici, hanul Obrenovici fiind la doi pași, pe strada Cuza 44 și a fost demolat cu câțiva ani în urmă.
Președintele Ordinului Arhitecților a salutat redeschiderea Casei Serfioti, ca un eveniment remarcabil, atât pentru restituirea patrimonială, dar și pentru semnificațiile culturale pe care le poate aduce această casă.
În intenția proprietarului Casei Serfioti, redenumită și Ethos casa ar putea deveni o cafenea literară, o veritabilă Capșa gălățeană.
În „ Restaurant „Ethos” va putea fi admirată biblioteca de sfârșit de secol XIX a primarului Christache Teodoru (ca și mare parte din mobilier; alături de un cuier al surorii lui Sadoveanu), clienții pot lua la masă cărți vechi și noi, ascultând tangouri vechi de-un veac și privind la fotografii de familie ale lui Serfioti și ale celui care a cumpărat apoi casa, avocatul N.N. Dariu." http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/57182-galati-viata-libera-cotidian-campania-vl-comori-de-patrimoniu-casa-serfioti-pretuita-cu-discretie-masonica


 

duminică, 17 ianuarie 2016

~ Aristide Serfioti ~


Doctorul Aristide Serfioti poate fi trecut el însuşi în lista comorilor de patrimoniu gălăţene. De amintirea lui Serfioti - medic militar, medic civil şi filantrop - se leagă astăzi unele dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură din Galaţi. Cavoul de la Fileşti, unde medicul de origine greacă este îngropat alături de soţia sa, împacă perfect estul şi vestul Europei, prin combinaţia fericită a stilului bizantin cu cel gotic. Lăsată până nu de mult în ruină, casa doctorul de pe strada Domnească (numărul 52) este, după renovare, una dintre cele mai impresionante clădiri istorice ale oraşului.

 

Împărţit între două spitale




Deşi o altă unitate medicală din Galaţi îi poartă numele, în curtea Spitalului de Psihiatrie "Elisabeta Doamna", ascuns de ochii trecătorilor de pe strada Traian, este găzduit un bust despre care se spune că redă cu fidelitate fiecare trăsătură a feţei lui Aristide Serfioti. Aşezată pe un un soclu de piatră artificială înalt de peste trei metri, sculptura în bronz a fost realizată în jurul anului 1905, la scurtă vreme de la moartea medicului.

"Iniţiativa ridicării bustului a venit din partea Comitetului de Administraţie al Spitalului „Elisabeta Doamna - Caritatea Gălăţeană”, al cărui preşedinte era P.S.S. Episcop Pimen. În procesul-verbal al şedinţei acestuia, din 5 septembrie 1905, se menţionează: "Ca omagiu de pioasă recunoştinţă pentru eminentele sale fapte, Comitetul trebuie să-i ridice o statuie în faţa spitalului, care să amintească generaţiilor viitoare nu numai actele sale pline de nobleţe, dar şi figura acestuia, ce toată viaţa a fost pentru omenire un om de mare utilitate, cu ştiinţa, cu bunătatea şi cu punga sa".

Sculptura este impresionantă prin arhitectura cu totul deosebită", a precizat Marius Mitrof, consilier la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Galaţi.



Portret psihologic în bronz



Bustul a fost realizat de cunoscutul sculptor Oscar Späthe, apreciat în special pentru corectitudinea stilului şi pentru atenţia pe care o acorda detaliilor. "Dincolo de surprinderea asemănării fizice, Oscar Späthe a încercat să pătrundă în psihologia personajului, punându-i în evidenţă trăsăturile morale. Doctorul nu este îmbrăcat în uniformă militară, ci într-o vestimentaţie civilă, cu capul descoperit, impunând stimă şi respect", a adăugat Marius Mitrof.

Doctorul Aristide Serfioti a administrat şi condus timp de mai mulţi ani Spitalul "Elisabeta Doamna". În acea perioadă, instituţia se numea Spitalul „Elisabeta Doamna - Caritatea gălăţeană”. Datorită materialului din care este construită, sculptura este foarte durabilă. Potrivit specialiştilor în domeniu, bronzul era un material "la modă" în sculptură la începutul secolului al XX-lea, aşa cum se întâmplă astăzi cu plasticul, sticla, hârtia ori diverse materiale reciclabile.


Cine a fost Aristide Serfioti




Medicul Aristide Serfioti nu s-a născut la Galaţi. A venit pe lume pe 20 iulie în 1828, la Hydra (Grecia), ca fiu al Mariei şi al lui Chiriac Serphiotis. A urmat şcoala şi liceul în ţara natală, iar apoi a plecat în Germania, la München, unde a absolvit Medicina, în 1851. A profesat mai întâi la Viena, iar ulterior a ajuns în Moldova, din mai 1853 stabilindu-se la Galaţi. În 1857 a fost numit şef al Spitalului Militar, cu grad de colonel, după ce, din 1854, fusese medic de batalion, cu grad de locotenent, la Garnizoana Galaţi. A lucrat şi ca medic în spitalele civile, până în 1901.

Aristide Serfioti este cel care i-a organizat, pentru prima dată, după un model bucureştean, pe medicii gălăţeni în Societatea Medicală, fiind şi preşedintele acesteia între 1868 şi 1881. S-a implicat, de asemenea, în activitatea de Cruce Roşie, având o contribuţie importantă în timpul Războiului de Independenţă. Imediat după război, a cumpărat, de la familia Ghica, moşia Calica (actualul cartier Fileşti), unde a restaurat biserica „Sf. Treime”. Aristide Serfioti a murit pe 24 iulie 1905, în oraşul căruia i-a dedicat aproape întreaga viaţă.

A lăsat prin testament bani pentru îngrijirea bisericii, pentru acordarea unor burse studenţilor medicinişti, pentru înzestrarea mai multor familii tinere din Fileşti şi pentru azilul de copii. Cărţile sale au fost donate bibliotecii Liceului „Vasile Alecsandri” şi Societăţii Medicale din Galaţi.








Doctorul Aristide Serfioti s-a născut în Grecia, la 20 iulie 1828. Provenea dintr-o familie elenă din Hydra. „În anul 1960, Ştefan Constantinide, lucrător în acea vreme la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale din Judeţului Galaţi, în urma unui control efectuat la Spitalul Municipal pe atunci, astăzi Spitalul de Psihiatrie «Elisabeta Doamna», a găsit în subsolul corpului administrativ un număr de 20 de volume conţinând documente legate de viaţa şi activitatea doctorului Aristide Serfioti. Aceste documente scot la lumină o activitate prodigioasă a medicului gălăţean. Acesta provenea dintr-o familie elenă, originară din Insula Hydra, din Grecia, el urmând studiile universitare medicale în Atena, între anii 1846 şi 1850”, a spus Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi. Ulterior, Aristide Serfioti s-a înscris la Universitatea de Medicină „Ludvig- Maximiliam” din Munchen, unde şi-a susţinut doctoratul. „După susţinerea acestui examen, doctorul Aristide Serfioti pleacă în diaspora, cu alte cuvinte vine în Moldova şi alege să îşi exercite profesia în oraşul de pe malul Dunării. La acea vreme, în Galaţi se afla o numeroasă comunitate de greci. Aici a fost medic militar şi a ajuns până la gradul de colonel, în anul 1862, al Spitalului Militar. A fost, în acelaşi timp, şi medic la Spitalul «Elisabeta Doamna - Caritatea gălăţeană»”, a explicat Marius Mitrof. Cu o mână de fier, „în 1863, doctorul Aristide Serfioti a infiinţat, ajutat de alţi colegi, «Societatea medicală din Galaţi», după modelul celei de la Iaşi, fiind preşedinte până în 1881. De asemenea, a condus Comitetul Crucii Roşii, adunând fonduri pentru îngrijirea soldaţilor români, căzuţi în timpul Războiului pentru Independenţă de la 1877 - 1878”, a declarat Marius Mitrof. În aceeaşi perioadă, medicul a sprijinit şi construcţia Spitalului Orăşenesc, pentru toate aceste activităţi fiind decorat şi primind numeroase medalii şi ordinul «Coroana României» în gradul de comandor, «Steaua României» în gradul de ofiţer, Ordinul Rus «Sf. Stanislav» în gradul de comandor şi ordinul «Coroana Prusiei». Un om al epocii sale Aristide Serfioti a manifestat vederi largi, inovatoare, asupra problemelor de igienă şi salubritate ale gălăţenilor, contribuind direct la nimicirea epidemiilor de holeră. De asemenea, a „şlefuit” mentalitatea populaţiei şi a făcut front comun cu alţi colegi de breaslă, influenţând pozitiv activitatea autorităţilor administrative locale. Doctorul a fost recunoscut ca membru al unei elite intelectuale şi a manifestat o atitudine progresistă, în contrast cu mentalul generaţiilor ce trăiau în „secolul naţionalităţilor”. Astfel, Aristise Serfioti s-a bucurat de respectul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al Doamnei Elena Cuza. De asemenea, se afla în relaţii foarte bune cu Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, primarul Constantin Ressu şi bancherul August Dall' Orso. Relaţii netensionate a menţinut şi cu locuitorii de pe moşia Fileşti-Calica, unde avea un conac şi acareturi.
„În anul 1878, cumpără de la membrii familiei Ghica moşia Calica, din comuna Fileşti, unde şi-a construit un conac, însă în 1880 ctitoreşte biserica cu hramul «Sfânta Treime», pe locul alteia din vălătuci, care data din 1845. Câteva icoane foarte valoroase, pictate pe lemn, se mai păstrează şi astăzi în biserica actuală. În interiorul acesteia, avea să îşi construiască binecunoscutul cavou de astăzi - care este monument istoric - unde şi-a înmormântat soţia şi unde avea şi el să îşi odihnească mai târziu trupul neînsufleţit”, a mai explicat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.



După o carieră exemplară, în 1899, doctorul Aristide Serfioti a ieşit la pensie, dar după numai un an a renunţat la acest drept şi a optat pentru funcţia de medic primar al Spitalului «Sfântul Spiridon din Galaţi», până în 1901, când demisionează şi se retrage din activitatea medicală. În timpul vieţii, doctorul a făcut numeroase donaţii, iar prin testament său, redactat la data de 23 august 1903, a donat mare parte din averea sa spitalului pe care l-a condus aproape trei decenii. Filantrop fără seamă, Aristide a fost considerat de lume drept un om de bine. Doctorul Aristide Serfioti a murit în dimineaţa zilei de 24 iulie 1905. „În numele Comitetului de Administraţie al Spitalului din Galaţi, care are onoarea de a purta numele Majestăţii Voastre, «Elisabeta Doamna», cu durere vă aduc la înalta cunoştinţă decedarea doctorului Aristide Serfioti, membru fondator al acestui spital şi vicepreşedinte al Comitetului. Înmormântarea va avea loc marţi, ora 9 dimineaţa”, scria Pimen, Episcop al Dunării de Jos, Galaţi, la 25 iulie 1905, într-o scrisoare adresată Reginei Elisabeta. În replică, aceasta a răspuns: „Cu mare părere de rău am aflat dureroasa pierdere resimţită de toţi nenorociţii şi bolnavii al căror binefăcător era doctorul Serfioti. Memoria sa va rămâne pururi în inima tuturor”, a scris Regina Elisabeta. Anul acesta, pe 21 august, de Ziua Medicinei Militare, cadrele medicale ale Spitalului Militar de Urgenţă Galaţi au dezvelit bustul comemorativ al doctorului Aristide Serfioti





Surse: