~ SUFLETEL ~

Toată noaptea cerurile au fost în război, de parcă Erdogan şi-a întins artileria până dincolo de nori. Trosc... trosc... crengile corcoduşului au lovit furioase in fereastra de la balconul meu trezindu-mă dintr-un somn la fel de agitat. Mă aşezasem destul de târziu în pat, undeva în noapte, reţinut fiind de muuultele gânduri ce nu-mi dădeau pace (oare-i bine aşa? ce-ar mai trebui? dacă e prea mult? dacă-i prea puţin? câţi or veni oare? dacă mă vor îneca emoţiile?.....). Odată ridicat din pat am urmat tabietul obişnuit... pâsh, pâsh la calculator să-l pornesc... pâsh, pâsh la bucătărie să pun de cafea... pâsh,pâsh la baie să spăl urmele lăsate de vise. Cu cafeluţa în faţă ( mmmmmmm ) şi cu ochii pe desctop mă introduc în noutăţile acestei zile. Imagini şi ştiri mă învăluie în timp ce vântul îşi cânta neobosit aria sa. Trosc, pleosc... a început iar să plouă. Uh, cum voi ajunge acolo dacă va continua să plouă aşa? Fac repede un dus şi mă ferchezuiesc, am o grămadă de treburi d

"Viaţa e o călătorie cu trenul. Un tren ce la început mergea încet dar pe ce au trecut anii locomotiva a prins neştiute forţe. Pe fereastră vedem anotimpurile atât de lipite unele de altele, încât deşi ştim că vara nu-i ca iarna, totuşi parcă renii lui Moş Crăciun trag sania pe plajele însorite de la Copacabana.”Când voi avea 18 ani”. ”Când voi avea permis”. ”Când mă voi căsători”. ”Când copilul meu va termina şcoala”. ”Când îmi voi termina de plătit ratele”. ”Când voi fi avansat”. ”Când mă voi pensiona”. ”Când voi…” Aşteptam gara următoare… Dar mai devreme sau mai târziu vom realiza că adevărata fericire în viaţă, nu este destinaţia ci călătoria în sine. Ca şi cum ai umbla cu Hristos pe pământ plin de bucurie, chiar dacă n-ar fi cer… Când vei ajunge acolo să fii deja sătul de el… Pentru că cerul e şi un loc dar şi o stare. În tren, cu cerul în suflet…"                Sursa: Ultima gară – Vladimir Pustan

Tu — nor, eu — cer albastru, Eu — fir de praf, tu — astru, Tu — crater umbrit de lună, Eu — a soarelui cunună! Tu — voinic ghiocel în nea, Eu — petală de micșunea, Tu — mâțișorii salcei pletoase, Eu — malurile apei lucioase! Tu — ceașca, eu — ceaiul de tei, Eu — dragostea, tu — ‘’Maitreyi’’, Oaza ascunsă – Sahara, Tu și eu – ‘’Buhara’’! Eu — miez, tu — coajă de lămâie, Tu — livan, eu — bob de tămâie, Mi-ești ramul de măslin, Îți sunt cupa cu vin! Suntem a timpului microsecunde, A gândurilor poetice unde, Mi-ești fereastra Capelei Sixtine, Îți sunt geana pleoapei divine! Eu — plaja, tu — marea, Tu — pana, eu — scrisoarea, Suntem jumătați în căutare – A bucatelor zahăr și sare. Suntem stropii mirului de nard, Două suflete, același hazard, Mi-ești umplerea clipei goale, Sunt pulsul inimii tale!   Ionita Corina Claudia 8 iulie 2016  

..." Fiică a toamnei"... aşa îmi spuneai dezgopându- mă dintre frunze uscate şi ierburi pierite, în plină revoltă împotriva clorofilei, ploi reci de gânduri îmi inundau tăcerile - stol migrator, mâzgălind cerul plecărilor ... ..." Ţine - mă de mâna !", te rugam , timpul concentric m- ameţea , cuvintele noastre semnificative dureau, eram ca un gladiator sărutat pe frunte şi aruncat leilor... Rătăceam fără sorţi de izbândă , nebună din urmă , s-alung somnul omenirii, dar nebunii sunt şi ei oameni, câteodată mai mor... şi lumea se umple de monştri zămisliţi de cugete-n somn. ..." Dacă măcar m- ai ţine de mâna ..." Arcadet

Andrei Velea am fi putut, da, am fi putut împărtăşi un dispreţ nobil faţă de toţi şi de toate, un sentiment eliberator cum că nu aparţinem locurilor bătute de prea multe perechi de bocanci şi de buze am fi putut pluti ca un fel de suflare uşoară peste acidul gros al dimineţii nucleare, ca un fel de frumoasă uitare peste mormanele de lecitină ruginită am fi putut răsturna sensurile opinatului în gol, am fi putut lua dunărea, cu trupul ei peşti şi de barje şi s-o împletim în cuvinte grele, adevărate am fi putut face semne de uitare peste înţelesurile comune şi gesturi adio peste trupurile hâde ale vorbirii în gol am fi putut fi în pofida, împotriva, în ciuda, frumoşi ca două stârvuri de îngeri de cristal, mai pronunţaţi ca bună ziua şi imposibil de negat, ca lumea e rea am fi putut, da, am fi putut, dacă tu nu ieşeai în goană să te urci într-un taxi în acea dimineaţă geroasă, sticloasă de ianuarie sau eu nu mă grăbeam, bezmetic, să semnez un act oar

Joe McElderry - The Climb