~ poem pentru o iubită dintr-o viaţă paralelă ~

Andrei Velea am fi putut, da, am fi putut împărtăşi un dispreţ nobil faţă de toţi şi de toate, un sentiment eliberator cum că nu aparţinem locurilor bătute de prea multe perechi de bocanci şi de buze am fi putut pluti ca un fel de suflare uşoară peste acidul gros al dimineţii nucleare, ca un fel de frumoasă uitare peste mormanele de lecitină ruginită am fi putut răsturna sensurile opinatului în gol, am fi putut lua dunărea, cu trupul ei peşti şi de barje şi s-o împletim în cuvinte grele, adevărate am fi putut face semne de uitare peste înţelesurile comune şi gesturi adio peste trupurile hâde ale vorbirii în gol am fi putut fi în pofida, împotriva, în ciuda, frumoşi ca două stârvuri de îngeri de cristal, mai pronunţaţi ca bună ziua şi imposibil de negat, ca lumea e rea am fi putut, da, am fi putut, dacă tu nu ieşeai în goană să te urci într-un taxi în acea dimineaţă geroasă, sticloasă de ianuarie sau eu nu mă grăbeam, bezmetic, să semnez un act oar...