Dalida – O rănită nevindecabilă

Dalida

  Vedeta cu paiete, niciodată surprinsă cu garda jos, şi-a pus capăt zilelor în mai 1987, la vârsta de 54 de ani, lăsând numeroşi admiratori copleşiţi şi uluiţi. Se părea că viaţa i-a zâmbit din plin… Fireşte, a trebuit să lupte pentru a continua să stea în prim-plan pe scenă, dar învinsese, timp de treizeci de ani, în lumea largă. Supravieţuise iubirilor prea des încheiate cu sinucideri, la propriu şi la figurat, însă demonii întunecaţi ai Yolandei, fetişcana plecată de la zero, urmau s-o învingă pe Dalida, starul. Soţul a transformat-o într-o cântăreaţă venerată, dar bărbaţii pe care i-a iubit cu mai multă patimă nu i-au lăsat altceva decât amintiri,  uneori puţin gust de cenuşă. Nici unul n-a făcut-o mamă; a văzut în asta drama vieţii ei, semnul că a ratat totul.

Sublimă în ochii lumii, discretă în privinţa rănilor căpătate, cântăreaţa a murit aşa cum a trăit: cu pudoare şi eleganţă. În seara sinuciderii, a pretextat o petrecere mondenă pentru a-şi îndepărta apropiaţii, după care i-a lăsat o scrisoare iubitului de-atunci, care tocmai îşi încălcase promisiunea. A redactat un mesaj sobru: „Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă.” A fost găsită în pat, într-o pijama albă imaculată, cu părul fascinant despletit pe pernă, ca o Frumoasă din Pădurea Adormită. Cea care considera că şi-a ratat viaţa a lăsat totuşi, în urma sa, amintirea unei victorii strălucite: nouăzeci de milioane de discuri vândute în lumea întreagă, o voce şi o imagine întipărite în memorie.


Răţuşca cea urâtă era o lebădă

Yolanda Gigliotti se naşte la 17 ianuarie 1933, în familia unor artişti imigranţi italieni, într-un cartier popular din Cairo. Tatăl e prim-violonist la operă, mama e croitoreasă rafinată, unchiul se ocupă cu proiecţiile cinematografice. Yolanda creşte între doi fraţi, Orlando, cel mare, şi Bruno, cel mic, care va deveni celebrul impresar pe care-l cunoaştem (al lui Dalida, al lui Hélêne Ségara şi al atâtor altora), sub pseudonimul “Orlando“. În primii ani ai Yolandei, familia se teme ca nu cumva să-şi piardă vederea. Va trebui să suporte nişte ochelari cu dioptrii enorme, destinaţi să corecteze o gravă miopie şi un uşor strabism.

În copilărie, nu se dezlipeşte de fusta mamei, cu atât mai mult, cu cât războiul o desparte de tata, deportat în deşert de către Aliaţi, căci e suspectat, pe nedrept, că e simpatizant al axei Roma-Berlin. Se întoarce din exil, marcat trupeşte şi sufleteşte, scârbit că trebuie să-şi câştige pâinea prin cabarete. Defazat în familie, se arată de-o severitate excesivă. Yolanda are 13 ani când el moare. Au rămas străini, unul faţă de celălalt. Fratele mai mare, devenit capul familiei, aruncă priviri critice spre această adolescentă, al cărei trup se rotunjeşte şi a cărei fire devine frivolă.

Lumea se temea să nu rămână deformată, dar Yolanda se face frumoasă, de o senzualitate care favorizează mici flirturi. Îşi lasă deoparte ochelarii, preferând să vadă prin ceaţă decât să se urâţească la chip, pentru a se prezenta pe ascuns la concursul Miss Ondine. Alegerea ei printre finaliste o propulsează pe prima pagină de ziar… în bikini! Scandal în cartier, mânie a fratelui, ruşine a mamei. Un singur ştrengar se distrează: Bruno, care a înţeles totul şi o va înţelege mereu pe sora lui, mai bine ca oricine. Yolanda prinde gust pentru glamour şi îşi hrăneşte visele observându-le pe Rita Hayworth şi Ava Gardner, idolii ei, ale căror filme le vizionează la nesfârşit, alături de unchiul său.

Cu imenşii cercei în urechi şi cu pletele în vânt, departe de a-şi închipui ce-i pregăteşte viitorul, se înscrie cuminte la cursuri de stenodactilografie. Supravegherea fratelui mai mare se îmblânzeşte. Defilează ca profesionistă a eleganţei, pentru croitorii de modă, în timpul liber. În 1954, câştigă titlul prestigios de Miss Egipt, ceea ce o va plasa pe coperta revistei Cinémonde, îmbrăcată cu un subversiv maiou de culoarea panterei. În aceeaşi zi, e descoperită de un cineast francez, Marc de Gastyne, care-i convinge familia s-o lase să zboare la Paris, unde o aşteaptă succesul, în mod sigur. Acolo, un prieten impresar va avea grijă de ea. Familia cedează. Dar pentru toată lumea, cu excepţia lui Bruno, plecarea e foarte dureroasă: Parisul e locul pervertirii şi al prostituţiei, se ştie prea bine. Yolanda, în schimb, se gândeşte la Champs-Elysées, la Juliette Gréco, la croitorii de modă… Deocamdată, s-a mulţumit cu vreo câteva apariţii prin filme turnate în Egipt, dar e gata de toate sacrificiile pentru a ajunge în vârf, încă neştiind că va fi vorba de scena muzicală şi nu de marele ecran.

Glorie şi dragoste

Ajunsă la Paris, sub fulgii de nea, la Crăciunul anului 1954, Miss Egipt e într-adevăr preluată de un impresar, dar acesta se limitează să-i asigure un minim de supravieţuire. Yolanda ascunde adevărul în faţa familiei: le scrie că locuieşte pe lângă Champs-Elysées, fără a preciza că e o cameră de servitoare; le descrie întâlnirile din lumea cinematografiei, fără a sublinia că se soldează cu un şir de refuzuri; îl evocă pe amabilul vecin de la etajul opt, fără a spune că e singurul său prieten şi că-i merge la fel de greu ca ei înseşi. Se vor revedea în cu totul alte circumstanţe, fiindcă e vorba despre… Alain Delon! Nici ea nu se numeşte încă “Dalida“, ci “Dalila“, pseudonimul din filmele egiptene, atribuit ca omagiu pentru Dalila lui Samson. Respinsă mereu de cinema, Dalila îşi îngrijeşte vocea şi face încercări în domeniul muzicii. Accentul ei umple de încântare, în cadrul unei audiţii, într-o perioadă când exotismul începe să înflăcăreze sufletele.

După aproape un an de luptă cu nostalgia după Cairo şi dorinţa de-a se întoarce acasă, interpretează primele melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – modelul ei! – într-un cabaret foarte bine cotat, Villa d’Este. Într-o seară de aprilie 1956, o ascultă trei bărbaţi: Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, patron la Europe 1. Ei au făcut un parteneriat, pentru a descoperi şi a lansa talentele de mâine. După spectacol, cei trei efectiv se năpustesc asupra tinerei femei, convinşi că puternica ei prezenţă orientală, părul negru, ochii mari, trasaţi cu kohol, şi această voce înflăcărată vor cuceri lumea. Primii doi văd potenţialul cântăreţei, al treilea e subjugat de femeie. Dalila are de-acum toate şansele de-a reuşi. Rebotezată Dalida, interpretează, unul după altul, cântece cu inflexiuni orientale atent alese: Madona, adaptare a melodiei unei vedete fado, şi Bambino, în 1956. În timpul turneului estival 1957, obţine un succes la fel de mare ca şi vedetele ale căror melodii le interpretează, Annie Cordy şi Gilbert Bécaud. În doi ani, scoate paisprezece discuri mici, pe 45 de turaţii, care sunt transmise mereu la radio.

Dragostea profesională a patronului de la Europe 1, un bărbat tandru, melancolic până la limita depresiei, şi, de altminteri, însurat, ia repede o direcţie sentimentală: Lucien Morisse o instalează pe Rue d’Ankara, în arondismentul XVI al Parisului, unde se mută şi el curând, după ce şi-a părăsit soţia şi copiii, asigurându-i o viaţă burgheză la care ea nu îndrăznea nici măcar să viseze. N-are timp de visat, de altfel, înlănţuindu-şi turneele pe nerespirate, ameţită de-un succes care o depăşeşte şi trece chiar peste frontiere: toată Europa o adoră. Fiindcă ea ştie să fie un cameleon perfect. E una dintre puţinele artiste care cântă melodii în toate limbile: Le jour ou la pluie viendra (Ziua în care va veni ploaia) şi Les gitans (Ţiganii) devin şlagăre universale, iar Egiptul îşi numeşte copilul scump „vocea secolului”. În 1960, cu Les enfants du Piree (Copiii din Pireu), ajunge în fruntea topului de vânzări.

Însă, la 27 de ani, Dalida se confruntă deja cu paradoxul care-i va măcina existenţa, până la a i-o distruge: copleşită în viaţa publică, n-are timp să se întrebe de ce anume s-ar bucura în intimitate. Fericită nu e. Răsfăţată de partener, obţine o existenţă confortabilă, dar lipsită de fantezie. Sfârşeşte totuşi prin a-şi oficializa legătura la primărie, în data de 8 aprilie 1961, după ce-a amânat decizia timp de câţiva ani. La capătul unei ceremonii fastuoase şi mediatizate, familia ei, venită din Egipt, o crede bine ancorată pe calea fericirii burgheze, când ea, de fapt, a renunţat la iubirea nebună. Care o va lovi pe neaşteptate: în cadrul unui turneu din septembrie, întâlneşte la Cannes un frumos pictor polonez, iconoclast şi delicat. Ea cântă Itsy bitsy petit bikini, plutind pe valul şlagărelor ye-ye de la începutul anilor ’60, dar inima sa nu mai seamănă cu a tinerelor fete în floare, ca Sheila, Sylvie Vartan sau Françoise Hardy, rivalele ei. Dalida e de-acum femeie în toată firea, cu sufletul sfâşiat de opţiunea corneliană: să trăiască mai departe alături de Lucien Morisse, din recunoştinţă, sau să plece cu amuzantul Jan Sobiesky, din pasiune. Zvonuri ostile o acuză de nerecunoştinţă, invidioşii îi trimit la Olympia, în decembrie 1961, o coroană mortuară: „În onoarea muzicii defuncte, trăiască Edith Piaf!“ Dalida rezistă, aşa cum va rezista mereu, cu arma ei preferată: se dăruieşte publicului.

Aventura

După obţinerea succesului, Dalida joacă în câteva filme ca L’Inconnue de Hong Kong [Necunoscuta din Hong Kong], în 1962, alături de Serge Gainsbourg, dar preferă scena, emoţia în direct, în locul fericirii amânate. În iubire nu se comportă altfel. Părăseşte siguranţa conjugală, de dragul aventurii cu pictorul, ale cărui nopţi sunt scurte şi ale cărui zile sunt marcate de trândăvie, o viaţă la antipodul obişnuinţelor ei. După ce-a jurat că-i va distruge cariera, boicotând-o mai ales pe calea undelor, Lucien Morisse va reveni apoi la sentimente mai bune. Din când în când, Franţa nu-i apreciază discurile, handicap pe care îl depăşeşte făcând turnee triumfale prin Europa şi, la sfârşitul carierei, în Vietnam, Antile, Brazilia şi Israel. Se întoarce cu un nou succes “exotic“, un sirtaki reluat după banda sonoră a lui Zorba grecul, filmul lui Michael Cacoyannis: Amore scusami [Iartă-mă, iubitule], şlagărul verii 1964.

Jan Sobiesky, cu care îşi împarte succesele un an de zile, nu se dovedeşte tovarăşul ideal pentru personalitatea ei furtunoasă, dublată de munca pe brânci. Atunci, timp de doi ani şi jumătate, Christian de La Maziere, un tânăr de bună familie, devine amantul recunoscut, cel pe care poate conta, ca pe Lucien odinioară, deşi Christian mai degrabă o însoţeşte ca o umbră, în loc s-o promoveze. “El e Omul“, va zice despre acesta. O pune să citească diverse cărţi, o ajută să se descurce printre rândurile contractelor şi, mai ales, îi încurajează noul stil de femeie fatală, departe de ţesăturile de bumbac în carouri, preluate odinioară sub presiunea modei. În august 1964, îşi vopseşte blond frumosul păr lung, devine vampa aleasă de revista Elle “cântăreaţa preferată a francezilor“. La deschiderea stagiunii, criticii muzicali îi salută concertul la Olympia: “I-a luat locul lui Piaf!“ Dalida va auzi cele mai diverse aprecieri, de-a lungul carierei. E detestată, e adorată – niciodată nu e ignorată. „Publicul e soţul meu, iar cântecele sunt fetiţele mele“, declară când e întrebată despre viaţa ei privată, lipsită de o nouă căsnicie şi lipsită de copii. „La 35 de ani, mă las de cântat“, adaugă, de parcă ar fi de-ajuns să te desparţi de luminile rampei pentru a deveni soţie şi mamă.

Deocamdată, Dalida trăieşte între două repere: casa ei rococo din Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, cu vedere spre Montmartre, şi familia ei. Mama, fratele, Bruno, pe-atunci cântăreţ sub numele de Orlando, şi verişoara Rosy vin să stea cu ea la Paris. Bruno devine artizanul unei noi Dalida, mai profunde, iar Rosy e secretara ei. Casa din Rue d’Orchampt e loc de reuniuni, de sărbători cu cei apropiaţi, de adăpost pentru iubirile ei. Va deveni refugiu pentru dureri, iar la sfârşit, sicriul ei, fiindcă Dalida aici îşi va lua viaţa. Jan, pictorul, şi Christian, gentleman-ul, vor veni aici s-o iubească, dar niciun bărbat n-o va determina să-şi părăsească paradisul.

Marea iubire

În august 1966, singură de câteva luni, Dalida află ce înseamnă dragostea la prima vedere. Visa la ea, ca la un mit, dar până atunci nu şi-a pierdut minţile după primul venit. Rămâne străfulgerată la Roma, la tejgheaua unui bar, văzându-l pe Luigi Tenco, muzicant şi cântăreţ în plină splendoare, având 28 de ani (ea are 33). Cam anarhist, el se revendică prematur de la o sexualitate dezlănţuită, denigrează sistemul, încercând totuşi să strălucească în cadrul lui, e sfâşiat de contradicţii, un spirit solar şi autodistructiv totodată. Dalida e răvăşită de acest bărbat complex, pe care crede că-l poate face fericit. Îl giugiuleşte mai mult decât este giugiulită, o bine meritată răsturnare a sorţii, se gândeşte ea. Cei doi iubiţi nu se mai despart. Prezentat la Paris în domeniul artistic, Luigi nu convinge pe nimeni, dar Dalida se grăbeşte să-l împingă spre festivalul muzical de la San Remo, unde vor interpreta în duet aceeaşi melodie, potrivit regulii. Orlando, Lucien Merisse, toţi prietenii lui Dalida sunt acolo, în ziua cea mare din ianuarie 1967, dar cântăreaţa nu-l vede decât pe Luigi.

La picioarele scenei, tânărul nu mai vrea să evolueze. Urăşte această lume de paiete. Dalida îl încurajează. Va reuşi cu siguranţă, căci ea îl iubeşte! Însă Luigi se pierde, sala îşi bate joc de el, iar Dalida se va acuza mereu pentru reprezentaţia lor comună: consideră că ea n-a cântat destul de bine. Distrus şi furios pe sine însuşi, tânărul revine singur la hotel, lăsând-o pe Dalida la cina obligatorie. La întoarcere, în miezul nopţii, găseşte trupul iubitului într-o baltă de sânge, în cameră: s-a împuşcat fără nici o explicaţie. Orlando va considera: „În clipa aceea a început infernul“. Vor mai veni câţiva frumoşi ani de glorie, dar melancolia, bine ascunsă până atunci, n-o va mai părăsi niciodată pe artistă. O lună mai târziu, încearcă şi ea să se sinucidă, la Hotelul Prince-de-Galles, unde îi plăcea lui Luigi să locuiască la Paris, cînd venea “s-o viziteze”. Scăpată ca prin minune, după cinci zile de comă, îşi comunică noile hotărâri în France-Soír: „Am hotărât să trăiesc, cu atât mai mult, cu cât el a murit“. Dar suferinţa rămâne.

Atunci când regăseşte iubirea, e vorba de alt italian de 22 de ani, admirator al lui Luigi Tenco. Amintirea celui dispărut îi leagă. Rămasă, din greşeală, însărcinată cu el, merge să-şi facă avort, fără măcar să-i ceară părerea acestui tinerel care n-ar fi niciodată un tată de încredere. La 34 de ani, consideră că încă mai are timp să devină mamă. Fratele mai mare, adevăratul Orlando, mai târziu îşi va numi copilul Luigi, ca omagiu pentru defunctul pe care sora lui l-a iubit atât de mult.

Dalida şi contele ei ciudat

Profund măcinată de un doliu şi un avort, vedeta demarează, la începutul anilor 1970, o căutare spirituală care se va intersecta cu filonul melancolic, convingând-o de inutilitatea şi vanitatea gloriei. Tentativa i se datorează profesorului ei de filozofie budistă, în curând amantul ei, un bărbat însurat care nu-şi va părăsi niciodată soţia, dar nici n-o va amăgi vreodată pe Dalida în această privinţă. Sinceritatea acestui hedonist, care proclamă iubirea universală, lipsită de un angajament contingent, n-o împiedică pe cântăreaţă să spere, de-a lungul celor doi ani ai relaţiei, că bărbatul senin care a ajutat-o să descopere operele lui Freud şi Jung, sau ashramurile indiene, îi va oferi echilibrul sentimental.

În 1970, maturizată de lecţiile de independenţă ale amantului şi de încurajările lui Orlando, managerul ei începând cu 1966, pune capăt contractului cu casa Barclay şi întemeiază împreună cu fratele ei o casă de discuri. O altă pagină a trecutului se închide în acelaşi an, odată cu dramatica sinucidere a fostului soţ, rămas confidentul ei, Lucien Morisse. Câteva zile mai devreme, din lipsă de timp, refuzase invitaţia lui la masă. După ce-a eşuat alături de Luigi, îşi reproşează ea, de data asta n-a ştiut să-l ajute nici pe Lucien, care a făcut aşa de multe pentru cariera ei. Dalida îşi radiografiază viaţa fără indulgenţă şi devine o femeie sfâşiată de durere. Deschide stagiunea de la Olympia cântând melodia nostalgică Avec le temps [Cu trecerea vremii], de Léo Ferré, şi azvârlind în uitare veselul şlagăr Bambino. Lumea a botezat-o „Maria Callas a melodiei franceze“ sau „Fedra modernă“.

În acele vremuri, îl întâlneşte pe Richard Chamfray, autoproclamat conte de Saint-Germain, încarnare a superficialităţii şi a inconsecvenţei. Acest simpatic noctambul, cu şapte ani mai tânăr, e un vizionar, un chefliu şi un infidel, însă Dalida crede că şi-a cucerit o anumită distanţă faţă de iubire, îl iartă de fiecare dată pe amantul cu toane, se consolează cu prietenia celor apropiaţi, fratele ei Orlando sau Pascal Sevran, pe-atunci cunoscut ca textier, care îi oferă extraordinarul Il venait d’avoir 18 ans [Tocmai împlinea 18 ani], sau adaptarea după Besame mucho. Aceasta e şi perioada cu Paroles, paroles [Vorbe, vorbe], 1973, apoi Gigi, l’amoroso (1974). Dalida cunoaşte un succes fără precedent, până în Japonia, datorită experimentatului Orlando, care găseşte compozitorii şi textierii perfecţi pentru sora sa, îndrăzneşte reluări faimoase (J’attendrai – Voi aştepta – datează din 1937) sau adaptări.

Tot pe-atunci, „contele“ se face remarcat în paginile de fapte diverse ale ziarelor: l-a surprins pe amantul slujnicei, în toiul nopţii, şi crezând că-i un hoţ, a tras după el cu arma, lăsându-l invalid pe viaţă. Mare scandal. Dalida va avea nevoie de mai mulţi ani pentru a-l lăsa să zboare în lume pe-acest aventurier care, dacă nu i-a produs nefericire, nici fericire prea multă nu i-a adus. Îşi sărbătoreşte cei douăzeci de ani de carieră alături de prietenii cei buni, între cele două colţuri de paradis, pe Rue d’Orchampt şi în noua sa locuinţă din Porto-Vecchio.

Prăbuşirea

Între 1977 şi 1987, apare consacrarea pentru Dalida, înainte de ceea ce consideră ea ca fiind “degringolada“. Face un remarcabil concert de revenire în Egipt, cu Salma ya salama, încă o descoperire a vizionarului Orlando, care-i oferă, de asemenea, Monday, Tuesday. În Statele Unite, face sală plină la Carnegie Hall. La Paris, în Palatul Sporturilor, umple cinci mii de locuri cu un show pe stil american, care-i dezvăluie pe de-a-ntregul silueta fascinantă, înfăşurată în voaluri şi paiete, în mijlocul unor decoruri ultra-kitsch. Dalida, care împlineşte pe-atunci 45 de ani, îşi păstrează supleţea prin metoda “romanilor“: vomează tot ce mănâncă şi bea din când în când un ceai. Operaţia de fibrom nu-i mai permite să-şi facă iluzii despre o ipotetică sarcină, care ar fi fost, oricum, tardivă. Dalida îşi face griji ce-o să se întâmple, atunci când trupul o va trăda. Muzica? Nu crede în ea, nu e conştientă de forţa acesteia, sigură cum e că sfârşitul carierei sale e iminent. După 1981, strabismul reapare şi, chiar dacă o operaţie o scuteşte de această problemă, Dalida simte că nu mai are puterea fizică de-a ţine pasul cu toate spectacolele acrobatice, în urma cărora rămâne epuizată. Dalida e obosită şi pare la capătul puterilor în mai 1983, în spectacolul televizat al celebrilor Maritie şi Gilbert Carpentier.

În acea perioadă, Richard Chamfray, eternul june-prim, îşi pune capăt zilelor, pentru a reteza de la rădăcină îngrozitorul proces de decrepitudine. E al treilea bărbat din viaţa ei care se sinucide… un subiect de meditaţie care n-o mai părăseşte. Rolul bunicii curajoase, propus de compatriotul Yusuf Chahine în Le sixiême jour [Ziua a şasea], sfârşeşte prin a-i distruge nervii: iată că a ajuns în roluri de bunică sublimă, fără a fi ştiut să fie mamă! Ultima iubire o dezamăgeşte de asemenea, doi ani petrecuţi cu un medic divorţat, care o iubeşte din depărtare, reticent faţă de lumea show-businessului.

În ultimele şase luni, Dalida trăieşte cu încetinitorul, înregistrând ca un mecanism nişte discuri depăşite, nişte cântece în care nu mai crede. Îi cere lui Orlando să-i menţină vie amintirea, după dispariţie, căci nu se ştie… La capătul puterilor, Dalida îşi întrerupe turneul în Turcia. Întoarsă în Rue d’Orchampt, împreună cu dama de companie, cu depresia, câinele şi somniferele ei, în ciuda prietenilor binevoitori, nu mai suportă patul gol şi tăcerea asurzitoare a nopţii. În ziua de sâmbătă, 2 mai 1987, anularea unei întâlniri galante îi dă brânci spre moarte, înscenată cu mult gust estetic, de parcă n-ar mai fi rămas din ea însăşi decât o imagine de salvat.

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/17/dalida-o-ranita-nevindec...