Cutremurul de 7,2 grade din 4 martie 1977 a fost înregistrat şi de staţii îndepărtate, din Egipt şi Portugalia. Pasionaţii români au încercat să adune seismograme de la staţiile din lume, dar singura care le-a căzut în mână a fost una din Italia, cea din imaginea de mai jos.
Este seismograma realizată, la 4 martie 1977, de staţia seismică din Foggia (Italia). Sub seismogramă stătea scris simplu: "Terremoto in Romania a avvertito in tutti li nazione", în traducere - "Cutremur în Romania ce s-a simţit în toată ţara".
La o privire atentă, se observă pe seismogramă că sunt 3 zone cu mişcări ample şi între ele mişcarea este mai redusă. Cele trei zone cu mişcări ample corespun celor trei unde care s-au simţit în 1977.
Mărturii şocante despre cutremurul din 4 martie 1977: Oameni scormoneau să scoată oameni din moloz
Cutremurul din 4 martie 1977 a însemnat, în amintirile celor care s-au luptat atunci să-i şteargă urmele, o cursă istovitoare pentru salvarea de vieţi, într-o atmosferă şi peisaj de sfârşit de lume.
Medicul Fălticeni Popescu era de gardă la Spitalul de Urgenţă Floreasca în seara de 4 martie 1977 şi chiar şi după 35 de ani îşi aminteşte pas cu pas acea gardă.
"A fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc sau să-l mai trăiască cineva vreodată. La Urgenţe erau cinci medici de gardă şi două săli în care se opera: un ulcer perforat la un tânăr şi o hernie omblicală la o femeie. Eu eram în sala în care pregăteam femeia şi, când am introdus acul în coloană pentru anestezie, a început să se zguduie clădirea. Am realizat imediat că e cutremur. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Am ajuns sub tocul uşii, unde erau şi ceilalţi doi medici cu care operam. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişca şi zgomotul era infernal", povesteşte, după 35 de ani de la dezastru, medicul stabilit în Statele Unite.
Fălticeni Popescu spune că, atunci când s-a terminat cutremurul, a încercat să se întoarcă pe întuneric la pacienta abandonată pe masa de operaţie, lucru imposibil deoarece în podea se făcuse o gaură prin care credea că vede ceva de la etajul inferior.
"Nu ştiam ce văd prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucătăria care era cu trei etaje mai jos", a declarat medicul, precizând că adevăratul coşmar a început abia după ce a părăsit sala de operaţie.
Potrivit acestuia, oamenii s-au năpustit de spaimă pe scări.
"Erau oameni bolnavi, unii erau operaţi şi se dădeau de-a dura pe scări. Plăcile de marmură cădeau peste bolnavi. Târâş s-a ajuns până la parter. Am ajuns în faţa spitalului şi se auzeau sirenele ambulanţelor care aduceau pacienţi. În aproximativ cinci minute, intersecţia Calea Floreasca cu Ştefan cel Mare era complet blocată. Era un infern! Cei sănătoşi cărau pe braţe răniţii. Era un val de braţe pe care se purtau corpuri umane. Răniţii ţipau şi plângeau şi erau depuşi în faţa spitalului. Curtea se umpluse de bolnavii din spital care ieşiseră cu pături în cap", mai povesteşte doctorul Popescu.
În toată nebunia, medicul şi-a amintit de pacienta pe care a lăsat-o în sala de operaţie şi la care nu a mai reuşit să ajungă din cauza beznei.
"M-am dus pe brânci până acolo. Nu mai era acolo, iar tânărul cu operaţia de ulcer era pe ventilator, cu abdomenul deschis şi plin de moloz. A fost spălat cu apă nesterilă şi a plecat în şapte zile sănătos. Cealaltă pacientă am găsit-o mai târziu în curtea spitalului. Din cauza efortului, hernia dispăruse. A urmat o noapte de coşmar în care am triat răniţii de cei morţi", povesteşte medicul.
Înspre dimineaţă, a pornit spre primărie pentru a cere ajutorul Armatei şi a trecut pe lângă ceea ce mai rămăsese din blocul Scala.
"Erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să scoată oameni", povesteşte Fălticeni Popescu.
În opinia sa, ceea ce au făcut medicii în acele zile, dar şi oamenii simpli, a fost "un act eroic".
Din Statele Unite, doctorul Popescu face apel către autorităţile de la Bucureşti să ia măsuri pentru a preveni noi astfel de dezastre.
"Când mai vin la Bucureşti, văd clădiri cu buline roşii şi găsesc că este criminal să se permită locuirea acolo. Şi într-un cort, pe stradă, ar fi mai sigur dacă ar veni un alt cutremur", crede Fălticeni Popescu.
Directorul de atunci al Spitalului de Urgenţă, doctorul Andrei Firică, a declarat că în momentul producerii cutremurului era în Libia, dar a revenit în câteva ore în ţară.
"Era un dezastru pentru că erau vreo 20 de coloane de susţinere rupte şi a trebuit evacuat tot spitalul. Au fost trei probleme grele: nu aveam loc pentru morţi pentru că se depăşise capacitatea pe care o avea morga, pacienţii care fuseseră operaţi la urgenţă trebuiau transportaţi mult mai repede decât ar fi fost cazul şi a treia problemă era relaţia cu familiile pacienţilor. (...) Au venit 100 - 200 de pacienţi în câteva minute, iar camera de gardă era depăşită", îşi aminteşte medicul Andrei Firică.
El a precizat că bolnavii fuseseră puşi pe holuri şi în amfiteatre, "perierea" cazurilor fiind făcută foarte rapid.
Mormanele de moloz şi oamenii care îşi căutau cu disperare semenii sunt cele mai puternice amintiri din acele zile şi pentru un fost lucrător din Armată, pe vremea aceea elev la Şcoala Militară Băneasa.
Cutremurul l-a prins într-o tabără de primăvară la Vălenii de Munte şi, imediat după, s-a făcut apelul şi plutoanele au fost trimise în teren.
"Din ce se ştia atunci, Hotelul din Vălenii de Munte se dărâmase, o aripă a Spitalalului TBC Drajna se dărâmase de asemenea. Am ajuns la hotel la ora 21.45 şi am rămas până la şapte să căutăm persoane. Am găsit şapte morţi acolo", povesteşte acesta.
Ajunşi în Bucureşti, elevii de atunci ai Şcolii Militare au fost trimişi la blocurile Casata, Scala, Wilson pentru a căuta răniţi sau morţi, dar şi pentru a asigura zonele respective împotriva hoţilor.
"În cinci martie, până seara am stat în dispozitiv în diverse locuri. Seara, când ne-am întors în şcoală, s-a pus problema voluntariatului şi nimeni nu a renunţat. Aproape 72 de ore am muncit continuu", îşi mai aminteşte fostul elev de şcoală militară.
El spune că civilii încercau să ajute, dar atunci când apărea Armata toată lumea se retrăgea.
"Veneau buldozere să ia moloz şi mai vedeai o mână, un picior. La Scala a fost prinsă o persoană de zid şi medicii nu aveau voie să intre pentru că se putea dărâma blocul, iar medicii erau foarte de preţ atunci. Un coleg al meu, caporal, s-a oferit să intre să-i taie piciorul prins sub o placă de beton pentru că altfel nu putea fi scoasă de acolo. A tăiat piciorul cu nişte scule destul de rudimentare, iar seara a fost făcut sergent", îşi aminteşte fostul angajat al Armatei.
Un pensionar de 76 de ani, care locuieşte în zona Blocului Scala, a povestit că în 1977 lucra în Ministerul de Externe, instituţie care funcţiona în actualul sediu al Guvernului.
"Trebuia să plec acasă la ora 10 şi, din cauza cutremurului, am plecat la 12. Toată lumea era înnebunită pentru că Ceauşescu trebuia să plece în Spania. (...) Am pregătit o telegramă şi, când să plec cu ea să o trimit, a început cutremurul. Şi când am ieşit din camera de serviciu mi-a căzut o placă în cap. Ne-am oprit apoi şi ne-am prins de stâlpi, de coloanele mari şi eram ca nişte oameni beţi care se ţineau de câte un stâlp", povesteşte funcţionarul de la Ministerul de Externe.
El îşi aminteşte că pe vremea aceea locuia lângă Sala Polivalentă şi a fost dificil să ajungă acasă din cauza drumurilor blocate de clădirile căzute.
"Îmi era şi frică să merg acasă. Nu am putut să dau telefon pentru că nimic nu funcţiona. Când am plecat nu am putut să ies pe Ana Ipătescu, am venit pe Dorobanţi, eram cu maşina şi am vrut să ies în bulevard pe la Lahovari. Nu am putut pentru că erau deja miliatari, lucrau. Erau clădiri dărâmate şi am venit pe la Maria Rosetti. Nici pe aici nu am putut pentru că şi aici era căzut blocul Scala. Şi abia am ajuns la Inter şi, de emoţii ce aveam, nu am văzut că şi Dunărea era căzută. Am ajuns acasă tremurând. Clădirea mea cu 10 etaje de la Polivalentă nu avea nimic, dar toată lumea din blocuri fugise în Parcul Tineretului. Când am intrat în casă, în sufragerie televizorul era dus, s-au spart nişte vitrine şi în bucătărie oala cu mâncare se împrăştiase pe jos", mai povesteşte bărbatul de 76 de ani.
Cu toţii îşi amintesc că intervenţia autorităţilor a fost foarte promptă, dar la fel de bine îşi amintesc dezastrul rămas după cutremur. Orice poveste despre cutremurul din 4 martie 1977 se încheie identic: A fost un coşmar care nu poate fi descris în cuvinte!
Sursa : http://www.realitatea.net/marturii-socante-despre-cutremurul-din-4-martie-1977-oameni-scormoneau-sa-scoata-oameni-din-moloz_919421.html
