sâmbătă, 12 martie 2016

~ poem pentru o iubită dintr-o viaţă paralelă ~

Andrei Velea






am fi putut, da, am fi putut
împărtăşi un dispreţ nobil faţă de toţi şi de toate,
un sentiment eliberator cum că nu aparţinem
locurilor bătute de prea multe perechi de bocanci şi de buze

am fi putut pluti ca un fel de suflare uşoară
peste acidul gros al dimineţii nucleare,
ca un fel de frumoasă uitare
peste mormanele de lecitină ruginită

am fi putut răsturna sensurile
opinatului în gol,
am fi putut lua dunărea, cu trupul ei peşti şi de barje
şi s-o împletim în cuvinte grele, adevărate

am fi putut face semne de uitare
peste înţelesurile comune
şi gesturi adio peste trupurile hâde ale
vorbirii în gol

am fi putut fi în pofida, împotriva, în ciuda,
frumoşi ca două stârvuri de îngeri de cristal,
mai pronunţaţi ca bună ziua
şi imposibil de negat, ca lumea e rea

am fi putut, da, am fi putut,
dacă tu nu ieşeai în goană să te urci într-un taxi
în acea dimineaţă geroasă, sticloasă de ianuarie
sau eu nu mă grăbeam, bezmetic, să semnez un act oarecare

dar uite că mi-ai rămas în gând şi pe hârtie,
necunoscuto, frumoaso,
arătare înfrigurată, abia zărită în ianuarie ăla ticălos.
am fi putut fi putut să ne iubim, ciudat fior,

într-o realitate care s-a împlinit niciodată

ANDREI VELEA
11 MARTIE 2016