ASCULTA RADIO SUFLETEL

joi, 9 octombrie 2014

"drept a te face " - La pas cu Luminita Scotnotis



drept a te face

dreptatea e un spaţiu de bun comun
nicidecum o lege ce-şi aşteaptă aprobarea
e limita în care ne aflăm identitatea

..................

când totul îmi pare schimbat

mama şi tata nu mai sunt

s-au dus să-şi petreacă iubirile-n rai

încerc să adorm

în oglindă privind

copacul vieţii suspină

dansează luminile-n foşnete uscate

ca bruma în toamne tâmple lovind

nu mai e dealul

nici ierburile verzi

sunt trase-napoi în miezul dintâi

s-au dus să adune tăceri rătăcite

din ochiul ce tremură diamantin sub pleoape

o albastră copilărie mi s-a pus

alerg himere motivate

la ziduri de nopţi nedormite

iar leagănul acela

în care îmi dezveleam visele

zburându-le departe

a rămas agăţat de o stea

de unde stă să cadă odată cu ea

îmi crapă smalţul crengilor

şi nu am rădăcină pentru o altă joacă

ieri mi-am deschis gândul într-un urlet

prin care să coboare tot alaiul îngeresc

din linişti ancestrale

cu o-mbrăţişare uşoară

copilul e singur şi trist

în dorul primelor cuvinte

din sângele cald izvorăşte durere

de vreme ce nu exist între pretenţii

şi nu am cui să bat

nici toc la uşa de afară

descifrez polar

vibraţie în spaţiul ucigaş

praful aruncat peste ape

adâncire-n alb

ca inima când de iubire bate

îmi caut de teamă hotărârea

timpul nu mai pune niciun preţ

pe apropierile mele

de nu pot să dau tălpilor paşi

ospiciul de nebuni eliberaţi

din care rupeau vulturi bucaţi de lumină

nu-l văd aşezat

nu mai am loc de rugăciuni

cad în genunchi

icoana

şi ea cade

în apusul verdelui soare

razele se sparg

de sub o aşchie de viaţă

piciorul stâng

sângerează infinit blajin de fecioară

o zi înflorită la poalele crucii

de pe malul regretului

îmi vorbeşte scuza

eu ca şi păcat îmblânzit de pântecele mamei

nu găsesc acoperiş la umbra căruia

să-mi las câinii liberi

doar cetatea şerpilor

îşi mai păstrează porţile deschise

curiozitatea însă e riscantă

.............................................

mi-e liniştea ce mă lasă afară

din ce în ce mai plictisiţi de drum

pe caldarâmul neputinţei nu cresc macii

acidul vremii

fermentează chipuri de oameni

în butoaie de ceară

plasticitate în cuiburi de viespi

iar tu mă trezeşti

după nenumăratele plimbări printre galaxii

nu găsesc punte

cum să-ţi încap golul

aceleaşi trăsături stimulatoare

în coatele tocite

nicio stare accidentală

în care să-mi pot abandona nesfârşitul

glasuri crude nobile

absorbţii colorate

infime depozitări în avort inconştient

de ce să-mi vezi plângerea din mila ochilor

omizile s-au înmulţit

iar copacul îşi pansează rana ultimei frunze

mai am şanse să-mi calculez nu ştiu ce limită

în răscoala memoriei

conjugând spaţii retrase-n rădăcinile somnului

să nu mă trezeşti la întoarcere

puntea păcatului e sub aripile fluturelui alb

iar mătasea anotimpului-om

şi-a întins în putrefacţie verticală

ca o caracatiţă în apa verde şi dulce a liniştei

plutirea

dacă paşii secunzi îşi privesc inapoia

atunci dresorul tălpilor durute

cu ce să-şi cicatrizeze opririle

poate cu un meteor

când îşi străpunge punctul

din toate nodurile simţului

lăsându-se afară

s-au stins luminile

trag oblonul nopţii peste gând

iar ochiul îşi continuă drumul

pe cealaltă linie

pe care nu-mi pot plimba formele

...............................

lasă-mă să-mi declar trecerea

apa şi ceaţa

labirinturi ce nu-mi dau loc

să-mi declar trecerea

sunt umbră a luminii neîncepute

îmi atingi moalele capului

şi copitele aburirii mă sfărâmă

fug

mă-nchid în ochiul de apă

iar graiu-mi trece într-o adâncă secetă

bulgări de sare lovesc aripile fluturelui

în rama caldă a icoanei

pânza îşi plânge tortura

mă deprimă pribegiile nesfârşite ale poeţilor

sunt ca nişte copilării pedepsite

să-şi ţină braţele deschise

şi lor ca şi mie

se va-ntâmpla

pentru un strop de linişte

ne vor resorbi din absenţă

în alunecusul fascinant al minţii

vor dezgropa opreliştile uitate

din genunchii roşi ai cuvintelor

dacă-mi desenezi bucuria în susurul lunii

o clipă aş putea să-mi măsor lutul

ştii

privirile lungi

nu încap în apele adânci

şi nici în palma de ceaţă

sub care mi-ai înfipt stările

mai am o iarnă-nflorită

cu degete de plutitoare morţi

în care nu-mi vei putea ghici prezenţa

şi iar mă-ntorc în mine

ca şi cum m-aş arunca

în prăpastia deschisă pe creierul mic

când umbra-mi prinde viaţă

în sângele timpului

zări pofticioase trag soarele-n eclipsă

punându-mi piedică plecării


Luminita Scotnotis

miercuri, 8 octombrie 2014

~ Victoria Darvai ~


Victoria Darvai 
         S-a născut pe 7 ianuarie 1926 în localitatea Biserica Albă , actualmente Ucraina ,într-o familie de ţărani.
    Copilăria şi-a petrecut-o la bunicii din partea tatălui , Ştefan , pe Valea Izei şi la bunicii din partea mamei , Ana , pe Valea Marei. Primele clase le face la Dragomireşti , urmează Şcoala Primară nr. 10 din Cluj , apoi Liceul Principesa Ileana din Cluj până în anul 1941 , unde se mută împreuna cu familia . Studiile le încheie la Turda în 1942 unde se transferă pe durata refugiului la Liceul de Fete din Turda .

    În perioada 1944 – 1946 predă ca învăţătoare în Valea Stejarului , în 1948 este admisă la Institutul de Artă Maghiară din Cluj începând cursurile în cadrul secţiei canto . În 1952 se înscrie la Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti , secţia canto clasic şi în acelaşi an se transferă la canto popular , unde o are ca maestră de interpretare pe Maria Tănase . Încheie studiile în 1956.