Luna trecută, un prieten m-a rugat şi pe mine să scriu pentru blogul lui un text în care să răspund la întrebarea “Cum arată România din sufletul tău” . Am tot amânat, n-am găsit starea necesară pentru o asemenea introspecţie, el n-a mai putut să aştepte după toanele mele şi a publicat, cum era firesc, răspunsurile celorlalţi . Dar textul tot trebuie să-l scriu, măcar ca o tardivă datorie de onoare, atât faţă de el, cât şi faţă de mine. România mea, spaţiul acela indefinit unde mă simt acasă, e compusă din imagini, frânturi de întâmplări şi câţiva oameni, majoritatea vii, de care mă leagă cele mai importante lucruri spuse, dar mai ales nespusele care ne ţin în viaţă. N-am să le pot aminti pe toate, şi nici n-ar avea rost pentru dumneavoastră, cei care citiţi, decât ca să vă căutaţi, eventual, propriile repere de stabilitate sentimentală. Un colţ de deal unde merg din copilărie să-mi văd oraşul de sus, izvor de linişte. Un cimitir simplu, între curţi
