Meandre
Mă doare-n suflet să îţi spun că ai dreptate, Veronica, însă privind al meu cătun mă-ngreunează teama, frica. Nu moştenim acest pământ decât poate un cot sau doi dar şi pe-aceia... dedesubt, în aur poleiţi sau goi. În traiul noastru de uzanţe, ce nasc un mare amalgam putem gasi nişte speranţe spre care-n grabă alergăm Măcar, umili sau plini de lauri, să trecem demni (eu asa spun), chiar de în stoluri, nişte grauri vor stăpâni peste cătun. Mă doare-n suflet, Veronica, dreptate să îţi dau acum, dar 'mi amintesc şi de bunica ce m-a 'nvăţat să merg pe drum. Pe drumul cu meandre al vieţii, care de care mai ostilă, încă din anii tinereţii şi până la ultima filă. Cu piedici mii şi compromisuri cătăm în noapte şi în zi ale vieţii seci răspunsuri ce nu sunt tocmai... poezii. Ajunşi în pragul înserării ne amintim de-un... rămas bun şi-o lacrimă durut ne cade pe-o uliţă-n pustiu cătun. Astăzi eu ştiu că nu e-n van tot ce ne spui tu Veronica.