luni, 2 ianuarie 2012

Mireasa mortului necăsătorit: repararea destinului incomplet

Înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transforma într-o nuntă postumă. Potrivit lui Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, moartea unui tânăr necăsătorit era privită ca o eroare în desfăşurarea firească a vieţii şi ea trebuia reparată prin acte rituale.

„Oamenii recurg la rit, răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Era o încălcare a ordinii fireşti din ciclul vieţii: moartea înaintea manifestării plenare a căsătoriei şi a procreării”, scrie el în cartea „Sărbători şi obiceiuri”.

La înmormântare, pentru morţii nenuntiţi sau nelumiţi (adică pentru cei care au murit necăsătoriţi) se făcea un brad, însemnul căsătoriei. Etnologul arată că bradul împodobit ca de nuntă era un substitut al soţului (sau al soţiei) postume.

 „Ideea era tot a integralităţii. Îţi păstrezi integritatea corporală, dar îţi păstrezi şi integritatea de destin. E un destin care, în cazul unui tânăr necăsătorit, a fost curmat înainte de vreme. E ceva anormal, care iese din regulă, iar lucrurile trebuie să se petreacă conform regulei chiar şi în cazurile astea ieşite din comun. Şi atunci se organizează această nuntă postumă pentru ca destinul să fie complet, încât cel care pleacă, să plece cu viaţa încheiată, cu viaţa rotundă şi să nu fie tentat să se mai întoarcă”, explică Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român.



Un grup de femei duce un brad pe umeri la moartea unui tânăr, Cerbăl, Hunedoara, 1929  Sursa: Tache Papahagi, „Images d’ethnographie roumaine”
"Ţăranul român are un fel de dublu în natură, fiecare om îşi are bradul lui"

Însă bradul nu avea numai semnificaţia de nuntă postumă. El putea să fie şi înlocuitorul mortului, un substitut care rămânea în lumea celor vii, pe groapă. „E un însemn al celui dus de tânăr. E şi un cod cumva. Era de ajuns ca intrând în cimitir, pe anumite gropi să vezi un brad. Nu aveai nevoie să citeşti nimic şi ştiai că acolo e înmormântat un tânăr”, spune Popescu.

                         
Brazi la mormântul unor tineri, Băile Olăneşti, Vâlcea  Sursa: „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu

În Băuţar, Caraş Severin, nouă feciori plecau la pădure cu un topor ca să găsească un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă numai bradul ce cădea din nouă lovituri.

Potrivit etnologului Vintilă Mihăilescu, bradul are o semnificaţie profundă în cultura ţărănească românească: „Mai ales în sud, este ceea ce se cheamă în antropologie dublu al sufletului. Nişte flăcăi, la moartea omului din sat, se duc în pădure, să îi caute bradul, adică fiecare om are bradul lui, care acela şi doar acela trebuie doborât şi adus la mormânt, pentru că altfel răposatul nu poate să meargă liniştit în viaţa de dincolo. Se spune că românul e frate cu codrul. Are legătură cu acest dublu: ţăranul român are un fel de dublu în natură, fiecare om îşi are bradul lui, este un fel de geamăn, un fel de frate, şi care trebuie să îl însoţească în lumea de dincolo”.



Gătirea bradului pentru un tânăr necăsătorit în satul Dobriţa, Gorj  Sursa: Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu
Litania cutremurătoare a bradului păcălit

Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau „Cântecul bradului”. El era apoi împodobit cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici, era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce.


„Cântecul bradului” la moartea unui tânăr necăsătorit, Runcu, Gorj  Sursa: „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu

„Nu ştiu un text folcloric mai frumos decât cântecul bradului, un bocet la adresa bradului. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul omului mort. Or, cântecul bradului e un fel de litanie a bradului care a fost păcălit, ales să fie bradul cel pocit, păcălit că o să-l ducă în locuri mai însorite şi de fapt tăiat din rădăcină cu securea şi adus în vale cu capul în jos. E o litanie de o cutremurare extraordinară”, povesteşte Popescu.

Tot la înmormântările tinerilor necăsătoriţi, dacă mortul era un flăcău, se obişnuia ca el să fie îmbrăcat în mire, iar o fată din sat să se îmbrace ca o mireasă, cu voal şi coroniţă. Ea devenea astfel mireasa mortului. Dacă era înmormântarea unei fete, un băiat din sat se îmbrăca în mire şi îşi punea flori la piept. Prin toate aceste practici, înmormântarea celor care nu avuseseră parte de o căsătorie devenea o nuntă. Uneori, în mijlocul satului se făcea şi o horă şi se aduceau lăutari.

Cântecul zorilor: mortul e sfătuit ce să facă în lumea de dincolo

Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul zorilor”.

                         
Câteva femei cântă „Cântecul Zorilor” în satul Izverna, Gorj  Sursa: Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu

Acesta era un cântec funerar ce avea rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt.

Potrivit Ioanei Popescu, acest cântec al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe om să ajungă pe lumea cealaltă: „Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor pas cu pas pe drumul către lumea cealaltă şi sfătuit de aici, din lumea noastră, să nu o ia la stânga, să o ia la dreapta, să nu se sperie de lup, să se împrietenească cu câinele, să treacă apa, şi aşa mai departe”.

În Băuţar, Caraş Severin, cântecul suna cam aşa: „Zori, dalbe surori / De ce n-aţi zorit / Ş-astă dimineaţă / Ca ieri dimineaţă? /Noi am fi zorit / Num-am zăbovit / Pân-am despărţit / Tată de copii / Cântă un cocoş gai / Din poartă de Rai / Haida, dragă, hai /  Îngerii te-aşteaptă / Să te scrie în cer / În cerul cu mese-ntinse / Şi cu făclii aprinse”.
Când sicriul era trecut peste prag, rudele defunctului se opuneau şi trăgeau de sicriu, simulând că vor să îl păstreze în casă.

În Oltenia, toate rudele trăgeau de tron în dreptul pragului, zicând: „Noi tragem de tine, tu să nu tragi de noi”, iar cei care purtau sicriul îl legănau de trei ori în dreptul pragului. În Bihor, la Păuleşti, când ieşea carul cu boi în care se afla sicriul, carul era tras de trei ori înapoi.

„Această oscilaţie pe prag marchează exact trecerea, care niciodată nu e definitivă, totdeauna e problematică. Este o modalitate de a dramatiza trecerea. Nu e o chestiune simplă, e o mare trecere. Şi orice mare trecere trebuie dramatizată. O serie întreagă de rituri de trecere se petrec pe prag. Pentru că este o graniţă, un semn spaţial al trecerii”, explică Mihăilescu.


Cortegiu funerar în Drăguş, Braşov, 1929  Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român
Duhul misterios din oală

Când mortul era scos din casă, se spărgea o oală sau se trântea uşa ca să nu mai moară şi altcineva din casă şi pentru ca mortul să nu se întoarcă înapoi, să nu rămână niciun spirit rău în gospodărie.

Potrivit Ioanei Popescu, oala este este interpretată simbolic ca un posibil substitut al omului. Făcută din lut, ea are sunet, glas, iar părţile ei sunt numite după părţi ale corpului omenesc: are gură, cap, fund, burtă, umeri.

„E cumva antropomorfizată la nivel simbolic. Plus că are un conţinut care nu se vede. O oală goală nu e goală. Ea are un conţinut de aer, invizibil, care poate fi echivalat cumva spiritului. În fond, ce e omul în credinţele cosmologice româneşti? Omul e tot o formă de lut peste care Dumnezeu a suflat duh. Duhul ăsta există în oală. Nu ştim dacă e un duh bun, rău, dar există. Deci oala e cumva un substitut simbolic al omului şi în momentul în care o spragi de prag ştii sigur că ce a existat din mort în casa respectivă s-a dus, spiritul s-a răspândit, duhul s-a răpândit, trupul de lut s-a spart”, spune etnologul.
Oglinda, o deschidere către o altă lume

Lucrurile din casă, masa, scaunele, patul pe care a stat mortul erau răsturnate când era scos sicriul din casă, vasele erau puse cu fundul în sus, iar oglinda se acoperea.

„Oglinzile se acoperă pentru că oglinda e o cale de trecere dintr-o lume într-alta. Ea e percepută ca având o faţă întoarsă către lume şi o faţă întoarsă către ceva nepalpabil, dar vizibil. Oglinda e o deschidere către necunoscut, către o lume alta decât cea în care trăim şi atunci firesc este să acoperi aceste oglinzi, să ocultezi toate aceste posibile deschideri prin care pot pătrunde duhuri rele din alte lumi. Oricum, lumile se pot amesteca şi nu e bine. Pe de altă parte, cel dus putea să nu o ia pe unde trebuie, în loc să treacă peste prag cu picioarele înainte”, explică Popescu.

Când se scotea mortul din casă se dădeau şi pomeni: cel mai adesea, unui om sărman i se dădea o găină vie pe sub sau pe deasupra sicriului. Bătrânii ziceau că acea găină va curăţa cărarea pe care va merge mortul spre lumea de dincolo.

Cu banul legat de deget pentru plata vămilor


Pe drumul spre cimitir se făceau mai multe popasuri numite staţii, vămi, stâlpi sau evanghelii (deoarece atunci preotul citea din Evanghelii). Ele se făceau la poduri, la răscruci şi la casele neamurilor apropiate.


Odihna mortului la o răscruce din satul Drăguş, Braşov  Sursa:  „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu
În acele momente, oamenii din alai aruncau bani pentru ca mortul să aibă cu ce să îşi plătească vămile pe drumul lui spre lumea cealaltă, iar copiii fugeau să îi culeagă de pe jos.

De asemenea, mortului i se puneau bani în buzunare, pe ochi, în gură sau i se legau de degete, ca să nu cumva să îi piardă.


Ban pentru plata vămilor legat de degetul mortului pentru a nu-l pierde, Vârfuri, Dâmboviţa  Sursa: Ion Drăgoescu / Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu

„Vămile erau într-un spaţiu intermediar. Drumul pe care trebuia să îl parcurgă nu este un drum uşor. E un drum cu pericole, cu întâlniri, pe care trebuie să laşi în urmă ceva, să sacrifici ceva. Sacrificiul acesta poate să fie şi un bănuţ. În general, simbolica culturală se bazează pe ideea de schimb. Dau ceva ca să obţin ceva. Ca să ajung undeva trebuie să sacrific ceva. Uneori dăruiesc ceva pe lumea asta ca să ştiu sigur că îl am pe lumea cealaltă când o să ajung acolo”, afirmă cercetătoarea.

„Pentru privirea noastră de om al oraşului, de om civilizat, faptul că din loc în loc alaiul se opreşte, se aruncă cu bani şi că întotdeauna în jurul acestui alai o ciurdă de copii se calcă în picioare sau în patru labe adună bănuţii de pe jos, pare un spectacol dezgustător. Dacă judecăm cu instrumentele noastre culturale. Dar el are explicaţia lui şi anume ajungând bănuţii ăştia la copii e cu atât mai bine pentru că prin prospeţimea şi candoarea copilului, banul simbolic ajunge pe lumea cealaltă şi îl ajută pe cel mort”, continuă ea.
Bocitoarea, exploratorul care bate drumul înaintea mortului
Când se ajungea la locul de popas, se întindea în faţa sicriului o punte, adică o pânză albă peste care se trecea apoi cu mortul. Ea se punea şi peste pragul casei şi când se ieşea pe poartă. Ele aveau tot rolul de a marca trecerea şi de a-l ajuta pe mort înfăptuiască mai uşor trecerea nevăzută spre tărâmul de dincolo.

                   
Punţi de pânză între casa mortului şi cimitir, menite să îl ajute pe defunct să ajungă în tărâmul de dincolo  Sursa: Monica Budiş / Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu

Pe drum, bocitoarele anagajate de familia defunctului îl plângeau pe mort, povestind uneori cum a trăit şi a murit omul. În schimb, aceste profesioniste ale obiceiului morţii primeau ceva.

“Bocitoarele au şi ele cumva aceleşi sens: să uşureze trecerea mortului. Cântecele lor sunt ritualizate, formalizate, nu sunt pur şi simplu nişte văicăreli. Bocitoarele din Maramureş, când îşi cântă bocetele, umblă în sus şi în jos de-a lungul prispei. De ce umblă, m-am întrebat. De ce nu stau pe loc la capul mortului? E vorba tot de drum, de trecere. Ele umblă prin faţa intrării, prin faţa pragului, de-a lungul târnaţului care e el însuşi un spaţiu de trecere şi fac drumul ăsta cântând în aşa fel încât să bată drumul. Ele sunt bătătoarele de drum, călăuzele, exploratorul, cele care bat drumul înaintea celui dus”, mai spune Popescu.


Bocitoare la o înmormântare din Drăguş, Braşov, 1929  Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român
( ... )
Mulţumim pentru colaborare şi explicaţii Muzeului Ţăranului Român şi Institutului de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu" din Bucureşti.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu