Cum ajungi împărat peste o bucată de cer? Cu aripi…


Ştii că unii oameni au felia lor de cer? Nu, nu aşa cum o gândeşti tu de regulă… Pur şi simplu cerul ăsta pe care îl brăzdăm uneori, mai des de când cu low-costurile, şi-l privim uneori nostalgic, de jos, la răsărituri şi primăvara… se poate împărţi şi altfel, după alte reguli şi legi. O să vezi, după ce-ţi povestesc despre Giuseppe.

Pentru că, acum, undeva, pe harta Europei, am un prieten nou, care suferă de frig, de tristeţe, care are foarte puţine lucruri pentru care aşteaptă ziua de mâine şi care este, ca şi mine, cum ştii, prietenul păsărilor. Doar că el a plătit foarte mult pentru prietenia asta… Pentru că a avea o felie de cer vine doar cu o responsabilitate foarte mare…

Tu nu ştii de ce am plecat la Paris. Ştiai doar că vreau să merg, apoi că nu mai vreau să merg, apoi că am ajuns. După ce am pronunţat a doua oară numele locului, m-ai tras de urechi. Spusesem că o să fac nu-ştiu-ce după ce mă întorc din Paris. Nu mă lăudam. Scriam de pe stradă. Nu întotdeauna Parisul e strălucitor, pentru shopping, pentru îndrăgostiţi. Dar e o casă pentru mulţi. Chiar şi eu aveam un fel de “acasă”, acolo: locul unde dormeam. Dar întoarcerile adevărate sunt cele acasă, scris fără ghilimele.


Oamenii merg la Paris pentru multe motive. Eu aş fi vrut o vacanţă, undeva, oriunde, undeva unde să fii departe dar să ajungi uşor şi ieftin, undeva unde, prima dată după ani de zile, să nu scriu despre ce am tot scris în ultima vreme şi am ajuns să consider aproape obligaţia mea să scriu. Aşa că am luat o hartă, m-am uitat pe unde ajunge Wizz-ul, din Timişoara, am căutat să aleg între locurile în care mai fusesem şi cele în care nu, mi-am adus aminte că am nişte datorii faţă de Paris, din 2010 (muzee, locuri, păsări de hrănit) şi…

…nu, n-a curs aşa cum aş fi crezut. Pentru că tot atunci am găsit pe Facebook şi povestea lui Giuseppe Belvedere. Iar Parisul meu de odihnă s-a dus, iar, dracului… Dar măcar am mai văzut şi ceva muzee. Însă acolo, pe undeva, într-o maşină, pe nişte străzi, în perimetrul arondismentului 4, era un om pe care trebuia să îl găsesc şi să vorbesc despre el.

Poate e doar părerea mea că va conta. Poate nimic nu se schimbă niciodată, nici măcar pentru două minute, oricât de mult suflet aş pune în povestea unui om care pe mine m-a mişcat. Dar merită să încerc. Pentru că e o poveste care, chiar dacă a fost deja de câteva ori în atenţia colegilor din Franţa, poate fi scrisă altfel cînd vii de departe, când ţi-e frig, când ştii ce înseamnă să fii aproape pierdut pe stradă, când ai omorât şi tu nopţi care treceau greu, când ai ţinut o pasăre în braţe.

Toate celelalte pe care deja le ştii s-au ordonat frumos în dosul ideii ăsteia, de a-l găsi pe Giuseppe: muzeele, locurile de văzut, pozele de turist, lacătele dragostei de pe Sena, fostul meu translator din Sarajevo, Neven, şi tot ce ar mai fi fost de văzut. Dar important era să dau de acela fără o adresă clară mie, fără ore certe în care se întâmplă marile lui întâlniri cu păsările Parisului, cu alţi prieteni ai păsărilor, cu autorităţile, cu presa, cu viaţa… Nu ştiam mai nimic concret despre cum ne vom întâlni, când am plecat. Dar mi-era clar că, de o să vreau foarte tare să dau de Giuseppe, voi da. Şi am dat.

Singura mea legătură concretă cu omul pe care voiam să-l găsesc era un grup de pe Facebook, cu mai mulţi oameni revoltaţi de cursul tragic al vieţii lui Giuseppe. Şi care îşi scriau uneori, în franceză, limbă în care eu nu scriu bine. Şi lasă-mă în pace cu google translator: ori folosesc o limbă pe care o ştiu bine, ori deloc, de e de scris. Sunt, totuşi, filolog! Aşa că le-am scris în engleză.



Eram deja acolo (uite, încă am o apăsare când mai e să pronunţ sau scriu numele oraşului), umblam de nebună pe străzi, căutam pe lângă Centrul Pompidou un om ce hrănea păsările, sau maşina-sa-dormitor… Eram aproape de el. Am trecut chiar prin locul unde apare în fiecare zi cu mâncare pentru porumbei şi vrăbii. Dar nu la ora bună. Până Diane, cea care ţinea pagina respectivă, mi-a scris şi mi-a lăsat numărul ei de telefon. De asemenea, mi-a spus şi unde e maşina. Mda, era în partea cealaltă de Pompidou, la 30 de secunde distanţă de colţul în care ieşeam de la metrou… Mi-a scris şi: seara asta, de la ora 9, e acolo, i-am spus de tine, te aşteaptă, nu vorbeşte engleza, apar şi eu mai târziu de nu vă descurcaţi.

Era târziu când am citit mesajul, salvam cei câţiva euro pe care ar fi trebuit să-i dau pe o consumaţie la vreunul din localurile cu free wifi afişat (fain că mi-ai spus că o cola se cere ca şi coca, la franţuji, că n-am făcut ochii mari măcar la asta), mă opream uneori pe treptele Mc Donald-urilor cu laptopul, pe fugă, pentru o rază, pentru câteva cuvinte cu unii, cu tine, cu goagălul documentării. Şi aşa am dat de mesajul Dianei, care m-a scos din bâjbâială. Doar că eram la Orsay.

Metrou, întreb cum ajung la staţia de lângă Notre Dame, de unde trebuia să ajung la Chatelet, de unde trebuia să ajung la Rambuteau. (Simplu, nu? Fir-ar!) Cică pe stânga am două peroane de unde se pleacă spre Notre Dame. Nţ, zic, metroul nu e aşa: dintr-un peron mergi spre ceva, de pe celălalt mergi spre partea opusă. Altfel nu e logic – cum să plece de pe două peroane spre aceeaşi direcţie?? Nu înţeleg de ce oamenii mă privesc fără să înţeleagă. Ce nu le place la logica mea? Sunt grăbită, mai am doar două zile şi se duce Parisul şi trebuie să dau de Giuseppe, cu care am întâlnire la dracu-n praznic (pentru mine) şi trebuie să schimb metroul de trei ori, şi ăştia fac mişto de mine…

Dar merg spre peroanele acelea dubioase. Unde îmi explică o tanti, după ce fac şi eu ochii mari în staţia respectivă. Acolo nu sunt doar două peroane şi nu e o staţie de metrou. E o gară subterană şi ţ-şpe chestii pleacă în toate direcţiile aşa că nu e neapărat ilogic ca două garnituri să plece spre aceeaşi direcţie. Aha, înţeleg. Şi, brusc, nu mai înţeleg, iar, când vine un tren etajat. Frate, vreau să merg o nenorocită de staţie de metrou, până la Notre Dame, ce e cu trenul ăsta etajat şi subteran? Dar tanti mă ia cu ea şi… e bine.

Măcar până la Chatelet, că a schimbat şi ea cu mine la Notre Dame (nu te superi că am pomenit de mai multe ori de Notre Dame, nu?) O groază de pasaje, de lucrări care întrerup pasajele, de drumuri mişcătoare în sus, în jos şi fără diferenţă de nivel fac ca ce se întâmplă sub Chatelet să fie un şvaiţer stresant. Cum pana mea mă descurc în timp util?? Şi, brusc, ca într-un banc evreiesc, pe o rază de 50 de metri în jurul meu se face nu vineri dar… cu o jumătate de oră mai puţin decât credeam. (Nu, nu era fusul orar – era o jumătate de oră picată de undeva, ce mă lăsa a respira puţin).



E frig, mi-e foame, afară picura, am o haită de pliante şi d-altele cu mine, sunt stresată de fazele cu trenurile şi metrourile şi descurcatul – mă simt ca în timpurile în care încă nu descoperisem toate modurile de a trage apa la budă în străinătate (nu că acum le-aş şti pe toate dar măcar asta nu mă mai stresează). Sunt un om necăjit mişcându-se prin Paris, dus de valurile unduioase de mulţime din jurul lui, ca o algă sargassum ce dă examen pe post…

Ies la Rambuteau, găsesc locul în două minute, după ce-mi îngădui să beau o cutie din laptele cel mai ieftin găsit la un magazin mic din colţul de vizavi de Pompidou. Măţăraia muzeului nu mă mai apasă, m-am mai foit zilele trecute pe aici, pur şi simplu l-am anexat. Dar sunt apăsată de întâlnirea ce va urma. Mi-e frică. Mi-e jenă. Mi-e cumva ciudat de explicat, aş vrea ca omul pe care îl caut să nu existe sau să fi făcut altceva cu viaţa lui, sau să fi avut mai mult noroc.

Cum o să mă descurc cu franceza? Cum o să merg la el cu burta plină de lapte când nu ştiu de el are de mâncat sau de băut? Să-i duc ceva? L-aş jigni sau nu? Şi cum să-i explic ce vreau de la el şi apoi să plec, eu, care am unde pune capul la noapte, pe căldură, lăsându-l în nenorocitul lui de Mercedes îngheţat şi vechi?…

Dar poate există un zeu al păsărilor (nu Quetzalcoatl) ce pune la cale lucruri. Dau de maşină, Giuseppe e înăuntru, e ca o mască mortuară, aţipise aşteptând. Azi mă aştepta pe mine, mai încolo avea o întâlnire pentru a da doi porumbei bolnavi, dar mâine pe cine va aştepta?…

Îi bat în geam, încet. Iese. Dintre sute de pungi, de pacheţele cu grâu, cu resturi de pâine. Din ambasada vieţii lui, o ambasadă a unei ţări ce nu mai există, ambasador şi consul şi consilier cultural şi ofiţer de presă şi femeie de serviciu şi tot… Un om nu doar singur ci şi singuratic, cu aspect de sălbatic şi cu inimă de copil.

Noi, cei mai mulţi, am uitat de treaba asta cu păsările. Aş vrea să scriu “voi” dar nu vreau să te includ – îmi spuneai atunci povestea cu păsările tale din copilărie, te-am întreupt, nu am reluat-o, credeai că nu te ascult, aveam alte temeri atunci. Poate “ei” e cel mai bine, mai corect. Ei au uitat…



Să-ţi spun ceva ce nu cred că am mai povestit vreodată. Atunci, înainte de drumurile mele în Bosnia, în timpul războiului, atacam cumva problema şi nu găsisem modalitatea cea mai bună. Voiam să trec din Bulgaria în Serbia, să văd ce e pe-acolo, nu aveam destui bani să le arăt ălora la vamă, m-au întors, m-au întors o tură şi dinspre Ungaria spre Croaţia. (Mai apoi m-am prins ce să fac). Şi stăteam undeva, pe o piatră, lângă o graniţă, obosită, exasperată, voiam să trec, să văd, să scriu despre ce se întâmplă acolo, studentă la jurnalistică şi având mult mai multe idei decât bani în buzunar. Şi mă uitam la păsări. Şi mă gîndeam… voi puteţi zbura. Voi nu aveţi graniţă. Vă invidiez. M-am gândit mult la păsări zilele alea. Cred că atunci am început să le dau mai multă importanţă decât în prima parte a vieţii… Cred că, atunci, viaţa mea s-a împărţit, iar, în două, şi în acest fel.

Şi tot atunci am aflat că strada e o lighioană ce muşcă. Şi-ţi rămâne în sânge asta. Giuseppe nu are un loc unde să se retragă, unde să aibă intimitate, unde să poată să fie cu adevărat singur, genul nostru de singurătate, când îl dorim, cu un pahar de vin roşu în mână, perdelele trase, muzică nostalgică şi status de tăiat venele, declarativ, pe mess…

Mi-a fost aşa greă să îi bat în geam… Era ca o mască mortuară, ca o ceară ce se aşternuse pentru a păstra chipul unui om a cărui viaţă nu mai era printre noi, ca o ambră ce păstrează forma colorată a unei insecte de demult dar viaţa cea vie nu mai e acolo. Mai ştii când râdeai de „pietrele ce fuseseră vii”? Aşa e şi Giuseppe, doar că nu are nimic din metafora perlei ci, mai degrabă, a pietrelor recoltate din colecist…

Îl trezesc, iese, cum spuneam, pungile, punguliţele, hârtiuţele, tot ce ţine de viaţa unui hârciog ce colectează în spaţiu mic vrea să iasă cu el din maşina tixită, Giuseppe trânteşte uşa, haosul rămâne în spatele lui, cu ochii lipiţi de geamul maşinii, să nu-şi scape dn ochi stăpânul. „Retina omului fantă era lipită de retina lucrurilor”, îmi amintesc – aici retina lucrurilor te urmăreşte ca un Argus ce încă n-a aflat de secera de diamant… Şi care o fi secera răului pentru omul din faţa mea? Şi mai urmează ceva după rău? Şi cam cine e el?

Să spui cine e Giuseppe e greu. Paradoxul tinde spre schizofrenie, e mult, mult prea mult între buzele prăpastiei dintre ce a fost Giuseppe o viaţă întreagă, ce e dincolo de haina lui răpănoasă şi ce vezi ca şi coajă, ca şi etichetă grăbită, ca prim impact. E un portret al mizeriei umane, dar nu cea fizică, cea care iese la spălat cu un duh shakespeareian dezagregat într-un detergent – vorbesc de mizeria umană a celor ce se joacă având în mâini, ca pe-o bilă, soarta unui om, rostogolind-o spre derizoriu, insalubru, grosier.

Cunosc oameni ai străzii ce pot fura, omorî sau vinde orice fără regret – că nu o fac uneori e doar din teama de puşcărie. Oameni ce nu trebuie să citească, să afle cum merge ţara, ce nu au apăsări sau întrebări. Ce trăiesc ca o râmă ce metabolizează tot ce se lasă metabolizat: bagă pe-o parte, scot pe alta, căldură, umiditate, un ghiul pe mână, o înjurătură ce nu trece de cinci-şase cuvinte strânse laolaltă cu presupus dichis, un pumn în masă în balta de secărică a speluncii. Baza lanţului trofic uman. Dar Giuseppe nu e aşa, deşi prima impresie pe care o lasă e că şi-a trăit viaţa ca un vagabond inutil, pe stradă.



Există, oare, vagabonzi inutili? Felul în care îşi drege mieros vocea copilul care cerşeşte la supermarket un ban se schimbă radical când, lângă alţi cerşetori, împarte sau nu îşi lasă avutul împărţit. Îl dispreţuieşti atunci, spui că se dă lovit ca să îţi stoarcă un gând bun, ştiai că minte dar ai cotizat, i-ai lăsat să cadă un ort, spunându-ţi că-ţi plăteşti luntrea, pe când o fi. Dar îţi trebuie film, îţi trebuie frumuseţea poveştii, nu vrei să auzi alt glas decât cel mieros, ca să nu te declari făţiş minţit. O auzi pe cea tunătoare de după, te recunoşti fraierit, îţi spui, preţ de o secundă, până nu uiţi întâmplarea, că toţi vagabonzii sunt inutili. Dar sunt? Aşa trăiesc ei. Ce mai au, pe lângă?

„Dac-ai şti, cu inima-i pustie, Cum poate iubi un derbedeu şi cât poate de supus să fie”, bagă text Esenin. Graba cu care căutăm asepsia vieţilor noastre ne face să uităm de sentimente, de nevoi – mai ales ale altora. Te-am întrebat de atâtea ori despre topul valorilor tale, ne-am pierdut în amănunte, am stat mai degrabă pe rubrica „aşa nu” decât pe „aşa da”, de care mă interesa, în fapt, ce crezi. Ştii că pun empatia pe primul loc. Apoi, nu ştiu în care ordine, pe lângă lucrurile „de cutie” ale orăşeanului ‘telectual, civilizat, vin şi delicateţea, comunicarea, felul de a te înţelege cu un animal, cu o plantă, de a le îngloba în masa ta existenţială, a le face „eu”.

Giuseppe a fost expert contabil şi iubeşte păsările. O spun aşa, ca o adolescentă ce vine în faţa părinţilor şi zice brusc că e gravidă, să scape de panica tăinuirii. Scriu lung, complicat, nu vezi că mă tot foiam în jurul poveştii, neştiind de unde să o apuc, ca să te fac să înţelegi de ce naiba m-am dus pe coclauri să îl caut pe omul ăsta?… O scriu aşa, două verbe, puţin de tot pe lângă, drept garnitură, pentru că mă văd scremându-mă să scot toată durerea şi neputinţa din mine şi-mi zic că, poate, e bine să pun două picături de esenţă pe care să clădesc. Şi o reiau de aici.

Un contabil pensionar cu pensie mică trăia în arondispentul 4 din Paris, într-un apartament de la etajul patru dintr-o clădire ce e chiar în faţa „ţevilor domnului Pompidou”, cum ziceai de ele. Dar iubea păsările. Le hrănea, îi veneau pe pervaz, uneori le lua pentru a le duce la medic, spre vindecare. Vecinii lui urau păsările. Ştii, există oameni care urăsc păsările. Care se tem de un găinaţ, de microbi, de… poate de atingeri, de un zâmbet, nu ştiu. Cum fras să urăşti păsările? Un sufleţel cu pene mi se pare ceva etern-mângâiabil, sau măcar hrănibil, de nu poţi pune mâna pe el. Dar să le urăşti?… Toţi facem mizerie în urma noastră – strângem şi e ok. Păsările au fost înaintea noastră pe aici, de la Archaeopteryx lithographica încoace. Şi sunt frumoase… Of, dacă intrăm în considerentele pufoşeniei, nu mai terminăm…



Păsările nu ne fac rău. Şi ne ajută să ne amintim de noi înşine, de noi-cei-mai-buni, când vin şi ne mănâncă din palmă. Nu înţeleg nu doar de ce le-am vrea răul dar şi de ce nu le ajutăm… Grozăviile de la Auschwitz ne mişcă. Dar o pasăre suptă de foame, de ce nu? De ce uităm să empatizăm cu celelalte fiinţe cînd trecem de circa un metru înălţime?…

Giuseppe iese din ipostaza de mască mortuară, începem să vorbim firesc, reuşesc să mă descurc cu o franceză ruginită, mai dau din mâini, mă mai ajută el, uneori chiar spune câteva cuvinte în engleză, apoi destul de repede se aşează totul şi reuşim să comunicăm excelent. Pentru că avem o premisă comună: fetele de pe grup îi spuseseră că şi eu iubesc şi salvez păsări. Giuseppe îmi spune că are chiar acum doi porumbei de dat cuiva de la o asociaţie ce se ocupă cu păsările. Sunt bolnavi, el nu are telefon dar are o cartelă şi i-a sunat, au întâlnire la ora 10 la Rambuteau, la staţia de metrou, cineva o să ia păsările şi le va vindeca. Îl rog să îmi arate şi mie păsările. Una nu zboară, e slabă, nu îmi dau seama ce are, în timpul cât mi-o lasă în mână. Cealaltă îmi pare cu paramixoviroză, are semne de afectare neurologică. Om vedea.

Mai avem timp până la întâlnire. Povestim. Lângă maşină. Trec oameni, uneori îi încurcăm, strada e îngustă. Trecem de pe trotuar pe mijlocul străzii şi înapoi. Mă trezesc în situaţia de a fi privită cu ochi răi: „stau de vorbă cu un cerşetor”, ce om aşezat stă de vorbă cu un cerşetor? Îmi pregătesc privirea de ripostă. Îndrăzniţi numai să spuneţi ceva! Nu ştiu dacă aş reuşi să mă şi cert în franceză, în fine, sper să nu fie nevoie. Da, ştiu, tu ai paria pe reuşita mea.

Mai demult primăria a adus şoimi în Paris pentru a stârpi păsările – aflu. Giuseppe hrănea de patru ani o anumită vrabie, cu care se împrietenise, şi mi-a povestit cum un şoim a prins-o sub ochii lui… A reuşit să prindă şoimul, l-a luat şi l-a eliberat la periferia oraşului, undeva… Şeful unei organizaţii care militează pentru ajutorarea păsărilor ceva mai paşnice l-a întrebat de ce nu l-a omorât. Nu l-a putut omorî. E tot o pasăre. Care, dacă există, trebuie să mănânce…



Cineva vine cu trei felii de prăjitură cu mere la noi. E un tânăr din cartier, poate are un mic restaurant sau o plăcinărie, poate doar fusese la aşa ceva, cert e că ştie de Giuseppe, vine întins la el, îi pune în mână cartonul cu prăjituri, firesc, cald, Giuseppe e galant şi îmi întinde, să iau una din cele trei. Ce să fac? Mi-e foame, mi-e poftă, dar el e cel cu o mie de necazuri pe cap, totuşi cred că oferă din inimă ce dă, totuşi, nu vreau să iau ceva de la gura cuiva ce are mult mai puţin ca mine. Aşa că până la urmă refuz…

Vorbim, Giuseppe e îndoit de şale, nu e postura lui firească, fusese lovit acum câteva zile pe o stradă de lângă noi, uneori este lovit pentru simplul motiv că e „omul cu păsările”. Aflasem de această ultimă agresiune pe grup, pe Facebook – de fapt acolo, pe strada aceea l-am căutat prima dată când am dat târcoale Centrului Pompidou. Nu l-am găsit, nici nu erau multe de găsit, Giuseppe spune că se lovise la cap şi că, pe lângă un dinte rupt şi sângele care îi dăduse din nas nici n-a mai ştiut de el, a ajuns la spital şi l-a recunoscut un poliţist ce-l ştia din cartier…

Adică pe lângă că şi-a pierdut apartamentul, mai are şi „inamici trofici”… Vecinii îi făcuseră reclamaţii la primărie, apartamentul era de stat, au semnat împotriva lui oameni care nici nu locuiau în proximitatea lui – cum spuneam, unii oameni urăsc păsările… Şi nu i s-a reînnoit contractul. A dat primăria în judecată, a pierdut, a pierdut apelul. Aşteaptă un recurs. Este tot ce îşi doreşte. Îl întreb chiar pentru ce aşteaptă zilele de mâine, trecerea zilelor, de ce se agaţă. Îmi spune că pentru o nouă judecată. Pentru a reprimi locul lui. Câteva persoane din grup se chinuie să îl ajute. Au făcut petiţii, chiar şi pentru preşedinte, au făcut pagina asta de Facebook, ţin legătura cu el. Giuseppe chiar se gândeşte că o pagină şi în engleză ar fi de folos. E în război total cu primăria din Paris – aşa spune. Şi adaugă că nu el a deschis acest război. Mai spune şi că primăria vrea ca el să moară de frig, că cei de acolo asta aşteaptă. Şi că trimit oameni să îi facă rău. Asta deja îmi e greu să cred. Ce e drept, e frig deşi în momentul acela încă nu venise zăpada. Iar oamenii îl lovesc. E o viaţă cumplită.

Spune că nu răceşte, că nu îi e frig, că a făcut sport şi nu se îmbolnăveşte. Dar haina îi e ruptă şi murdară, pantalonii răpănoşi, pantofii sport cu greu se mai vede că erau pantofi sport cândva. Mă gândesc dacă ăştia nu au second handuri. Nu întreb. Cîndva oamenii mor. Cândva se îmbolnăvesc şi apoi mor. Giuseppe are 67 de ani şi trăieşte într-o maşină rece. Fără mobil, fără curent electric, fără perdeluţe, fără aproape nimic. Se spală prin toaletele publice, pleacă la 5 dimineaţa până nu vin gunoierii, strânge resturile care pot fi date la păsări, le cară cu genţile lui târâbile, împingibile, cărabile cumva. Un munte de mâncare. Îl întreb de el a fost vreodată în ipostaza de a nu avea ce să mănânce, de când e în situaţia asta. Spune că nu. Dar tot greu e. Şi, pe lângă toate astea, mai e şi lovit pe stradă. Spune că e lovit şi că nu intervine nimeni. Nici la noi n-ar sări mulţi de ar fi lovit, pe stradă, un expert contabil, la costum, dar câţiva s-ar găsi. Giuseppe e un om ce a trăit decent, ascuns, acum, în zdrenţe. Cred că se simte ca un autist ce strigă, în felul lui, după ajutor şi vede că nu îl aude nimeni, nu îl înţelege nimeni. Sau, mai crunt: că nimănui nu îi pasă…



Nu ai tihnă în stradă, ştii? E mereu ceva deasupra ta, ameninţător, ca un nor de anhidridă, ca o sabie, ca un blestem-păcat-originar, şi un fel de resemnare ca o ghiulea de picior te cocîrjează şi parcă niciodată nu vei mai avea motiv să râzi, parcă râsul e o invenţie a altora, din o galaxie ce nici nu există sigur. E greă să adormi în frig când nu ai pentru ce să aştepţi mâinele. Ţi-am spus vreodată versurile mele preferate din Baudelaire? „Când inima culesul şi-a isprăvit, ne pare o boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu”. Nu am idee cum ar suna în franceză. Îmi aduc aminte doar ultimele cuvinte ale lui Baudelaire, în fond unul singur, „crenom”, de la „sacre nom de Dieu”, înjurătura pe care abia o mai putea rosti pe patul de spital pe care s-a şi stins… Giuseppe ar avea pentru ce să înjure viaţa pe care o duce. Uneori o face. Şi totuşi, e credincios. Nu unul care merge la biserică, probabil nici n-ar sta nimeni lângă el, acolo. Încă nu s-a certat cu Dumneşeul lui pentru ce i se întâmplă. Iar acum a intrat în a treia iarnă de dormit în maşină. Pe geamul aburit al maşinii lui ar fi mult loc de scris „crenom” cu degetul…

A fost căsătorit, a divorţat, atre trei copii, un doi în Italia şi unul în Paris. Nu se văd, nu se aud. Oare cum o fi să îţi vezi tatăl în ziare, lovit pentru că hrăneşte păsările şi târându-şe în zdrenţe din acelaşi motiv? Şi ce copii şi-ar lăsa tatăl aşa? Dar şi el e căpos. Spune că prieteni nu are, spune şi că n-ar pleca niciodată de acolo, din cartierul acela: cât sunt eu aici, aici vor fi şi păsări, spune. Şi are dreptate: el e cel care hrăneşte porumbeii cerului de deasupra Centrului Pompidou.

Îţi spuneam de împăratul cerului. Şti cum e? Te îngrijeşti de o pasăre, de două, de trei, într-o zi le vezi că vin şi cerşesc. Te înduioşează, le dai mâncare. Apoi te gândeşti, când nu le dai, că poate nu or găsi. Apoi se îmbolnăvesc. Apoi vine frigul. Deja le cunoşti. Nu poţi să nu faci ceva. Le vezi cum ţi se alintă în mână, le vezi cum comunică în felul lor păsăresc, şi le simţi mai sincere decât orice om din jurul tău, mai oneste, ciar dacă uneori se bat, chiar dacă uneori se omoară între ele. Încetul cu încetul le înveţi limba vorbită, limba mersului, limba gesturilor.



O ştii pe prietena mea, Silvia, v-aţi întâlnit. De câte ori vorbim despre un porumbel mai comunicativ, îmi spune că e vorbăreţ, că vorbeşte mult, că „ştii ce vorbeşte?” E doar firesc între noi, cei care cunoaştem păsările. Şi mai ştiu, mai ştim, şi că locul unde ai găsit vreodată o pasăre cu probleme nu se uită. Niciodată. Eu aş şti să-ţi spun şi de acum 35 de ani unde am găsit vrabia prinsă în brad, cu aţe, sau puiul de vrabie ce stătea lângă calea ferată, sau alţii. Şi mai e ceva ce nu uiţi. Ştii cum e să simţi ultima bătaie a inimii unei păsări? De parcă niciodată n-ai aştepta ceva mai cu inima în dinţi, să vină, să vină. E bolnavă, ştii că e pe moarte, şi totuşi speri până în ultima clipă, pentru că ai mai văzut minuni. Simţi în vârful degetelor bătaia aceea printre penele calde, apoi cândva e ultima bătaie, apoi aştepţi, îţi spui că încă n-a trecut intervalul de timp până la următoarea, apoi ştii că te minţi şi că a trecut, că n-o să mai fie o altă bătaie, că s-a dus, că pupilele se vor dilata, că privirea aceea obosită şi rugătoare din ochii păsării se va duce şi că nu mai e nimic, absolut nimic de făcut pentru încă o pasăre ce n-a cunoscut încă zborul sau l-a cunoscut prea puţin. Mai încerci manevre dar, de cele mai multe ori, fără rezultat. În momentele alea mai moare ceva din tine. Pentru totdeauna, înţelegi? Ceva ce nu ai cu ce să înlocuieşti. Nu lasă decât spaţiu gol.

Giuseppe ştie lucrurile astea, e „păsărar”. Ar fi avut ocazia să se mute pe undeva dar păsările lui sunt aici. EL va muri, desigur, şi, poate, alt Giuseppe nu va veni în arondismentul 4 din Paris. Adr acum el există, acum trebuie să le dea de mâncare păsărilor, trebuie să le ajute pe cele bolnave. Coroana lui de împărat al păsărilor de deasupra Centrului Pompidou nu e ceva uşor de dus. Pur şi simplu după ce ajuţi prea mult, devine o responsabilitate, lumea ta se sfârşeşte dacă nu o mai faci. Moartea lui Giuseppe nu ar veni din frigul maşinii ci, mai degrabă, din a îi lega mâinile pe care ţine porumbei.

La 10 seara trebuie să fim la Rambuteau, la staţia de metrou, cu cele două păsări. Giuseppe se uită la un ceas de la maşină, zice că e timpul să pornim. Ia porumbeii, ia plasele ce trebuie împinse. Trăieşte bde 40 de ani în cartier, de 30 de ani chiar acolo, lângî Pompidou, ştie tot cu ochii închişi. Dar a ajuns să fie şi el cunoscut, acum. Cât o aşteptăm pe doamna în cauză ce trebuie să ia păsările, să le ducă la celtrul de tratament, un tânăr de culoare se opreşte lângă noi, spune că a citit de Giuseppe în ziar şi îl felicită. Un mic moment de bucurie. Alţii ar hrăni şi ei păsările dar nu îndrăznesc. Vin şi îi oferă lui bani, să o facă el – îmi spune. Ce lume sucită… „Sunt probleme mai grave în Paris decât că eu hrănesc păsările”, spune. Dar are mereu senzaţia că primăria îl hăituieşte. Zice că-l ajută cei de la prefectură. Că îi transmit când trebuie să-şi mişte puţin maşina, pentru a nu cădea sub incidenţa unor reguli ale… nu ştiu, poliţiei sau oraşului…

Vine doamna aşteptată, înainte de asta Giuseppe scuturase o pungă în care se zbătea unul dintre porumbei, nu aşa se lucrează cu o pasăre, nu am ce să-i explic, nu vreau decât ca păsările să fie luate cât mai repede. Vine doamna şi e extrem de reticentă când dă de mine. Dar mai vine şi Olenka, cu care m-am şi împrietenit, mai încolo, şi Diane, ne strângem acolo, lângă colţul acela de Pompidou, oameni din ţări diferite, cu meserii diferite dar cu aceeaşi dragoste de păsări, şi totul curge altfel, sunt primită în grup, fetele se bucură că a apărit şi cineva din afara Franţei să vorbească despre ce se întâmplă acolo dacă hrăneşti porumbei şi vrăbii…



Ne dăm întâlnire a doua zi, pe lumină, pentru câteva poze cu Giuseppe, fără blitz. Şi, evident, cu păsări. E noapte târziu, cred cî atunci ţi-am dat scris foarte târziu, bucuroasă că am găsit finalmente pe cel pe care îl căutam.

Totul începea să se lege – porumbeii cărora le scosesem aţele din picioare în Jardin des Plantes, cu Neven, sub statuia lui Lamarck, fosilele de păsări ce abia se hotărau, din dinozauri, de vor deveni păsări sau nu, la Muzeul de Istorie Naturală, penele care mereu mi-au atras atenţia pe străzi. A fost drum lung, în noapte, în ploaia rece, până am ajuns acasă, lângă Gare de Lyon… Gânduri, probleme, frig, foame, toate erau la mine pasagere, la Giuseppe rămâneau…

A doua zi sunt la locul de întâlnire pentru ultimul punct important în programul meu parizian: Giuseppe apare cu sarsanalele lui tâtâinde şi scoate cantităţi imense de mâncare pentru porumbeii domnului Pompidou. Fac poze, vin şi alţii şi fac poze, chiar şi la mine se răsteşte când mă mişc brusc şi îi sperii protejaţii. „Viens, petit, mange!” spune Giuseppe câte unuia, şi îmi zice şi mie povestea lui. O puică pătată are lipsă toate degetele de la un picior, şi o parte din picior. „La adăpost ar şi ţinut-o permanent, ca handicapată, dar ea se descurcă şi se bucură aici, unde e viaţa ei”, spune împăratul cerului de porumbei. Şi are dreptate.

Suntem sub ochii lui Dali, care tronează pe Pompidou, când Giuseppe le dă protejaţilor lui şi apă. Porumbeii sar prin băltoaca formată şi nu se sinchisesc că deranjează în unde mustaţa nenelui surrealisto-kitschos de pe bloc. Dali, fă-te-ncoa. Ăsta e surrealism, felul în care plăteşti pentru un hobby nevinovat, felul în care trebuie să îţi trăieşti sfârşitul vieţii după ce ai prestat onest pentru stat, felul în care devii cerşetorul oamenilor şi împăratul păsărilor şi al bucăţii lor de cer.

Şi mai vine ceva, ca cireaşa de pe tort. Ştii unde stăteam cu Giuseppe, ca să fac pozele cu el dând mâncare porumbeilor şi vrăbiilor? În spatele Atelierului Brâncuşi. Bun, nu că asta m-ar mişca prea mult, nu sunt o fană, am intrat o parte pentru Dorin, să-i aduc câteva poze, o parte ca să dau de doamna Doina Lemny. De care n-am dat, nu ne înţeleseserăm la timp. De ce, dacă nu „îl căutam pe Brâncuşi”? Pentru că Atelierul Brâncuşi e o capcană pentru păsări. Giuseppe e supărat, pe acoperişul clădirii se află o reţea de sârmă unde protejaţii lui se prind, uneori, şi mor. Îmi arată: uite, ăla, şi ăla, s-au chinuit acolo şi au murit. Eşti româncă, vorbeşte cu doamna de acolo că e tot româncă, spune-i de păsări.



Îi scriu doamnei Lemny mail despre păsările care mor. Şi despre faptul că nu cred că Brâncuşi ar fi dorit ca atelierul lui să rămână cunoscut pentru asta. O rog să facă ceva cu reţeaua aceea, îmi răspunde că nu ţine de ea, că cei de la Centrul Pompidou pot hotărî. Îi scriu iar, întrebând-o de poate, totuşi, interveni, pentru a îmi întări spuseşe şi a îşi da o părere, atunci când le voi scrie celor de la centru. Şi nu îmi mai răspunde. Asta e. Poate frazele frumoase despre sensibilitate şi alte lucruri de corason pe care le-am găsit în interviuri de-ale ei sunt bune pentru… presă. Pentru presa care vrea „ouăle lui Brâncuşi”, mai degrabă decât să se uite la păsările vii, care se sting peste ciudăţeniile înghesuite în acel atelier.

Cândva trebuie să plec. Eu, românca, am o casă pe undeva, îmi lăsasem chiar şi ceva suc verde, de struguri şi aloe, în frigider, pe când mă voi întoarce, la mine e cald, dorm cât de cât confortabil, şi mi-e o ruşine groaznică să caut fraza de final cu care să.mi iau rămas bun de la Giuseppe şi să îl las în maşina lui albastră ce a prins măcar câteva glaciaţiuni şi care, în curând, din frigider se va transforma în congelator.

Nu ştiu cum e în meseria ta, probabil peste tot e greu când trebuie să te uiţi în ochii omului ca unul care ştie că nu are mult de dat pentru o încurajare de rămas bun. Astea sunt momentele în care îmi urăsc meseria, aş vrea să pot să rezolv lucrurile mereu, atunci când pun mâna, dar atunci mi-aş schimba buletinul din Băluţescu în Isus Cristos…

Poţi înţelege priritul acela, poţi realiza zbârnâiala sciaticului, când pleci, şi nu ştii ce să pui în loc, când nu ştii de poţi face un dram pentru umplerea golului, când simţi ochii celui pe care îl laşi în spate cam de aceeaşi intensitate cu a puştii cu lunetă pe care ţi-o simţeai între omoplaţi, pe front?

Plec, voi reveni cândva, îi promit lui Giuseppe, el nici nu ştie ce greu mi-a fost să ajung aici, plec şi undeva în lista oamenilor pe care îi urmăresc de departe, din România mea, din Timişoara, din Circumvalaţiunii – Torontalului un chip nou creşte între cei pentru care aş spune uneori o rugăciune, de aş şti, şi de aş crede că e eficient. Uneori mi-e plină, prea plină inima… Ce să fac pentru Giuseppe? Pot doar să spun românilor că „se există” şi aşa. Şi dacă măcar unul va fi mai gentil cu o pasăre, şi tot e un câştig. Şi, cine ştie, poate o să rezolv cu băieţii de la Centrul Pompidou să dăm jos rahatul ăla de plasă inutilă şi care omoară porumbeii lui Giuseppe… Ce zici, vii cu mine?

Ramona Băluţescu

http://www.oradeapress.ro/2012/12/cum-ajungi-imparat-peste-bucata-de-cer-cu-aripi/

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

" In Bratul tau "

Curmal (Phoenix dactylifera)

NE PASA !!!!!!!