Sinaxar 24 Decembrie
Sinaxar 24 Decembrie
|
Sfânta Muceniţă
Eugenia (Evghenia), odraslă de bun neam şi mândrie a neamului ei s-a născut în
Roma cea veche.
Părinţii el,
Filip şi Eugenia, primind de la împărat o înaltă dregătorie, au plecat în
Alexandria, cu fiica lor. Pe când erau în Alexandria, fiica lor Eugenia şi-a
părăsit pe ascuns părinţii. S-a îmbrăcat bărbăteşte a luat cu ea două slujnice
şi într-o noapte, a fugit de-acasă. S-a dus la un episcop şi a primit de la el
sfântul botez. Şi-a tuns părul capului, s-a numit Eugeniu şi foarte de
dimineaţă s-a dus în grabă la o mănăstire. Acolo a trăit în osteneli, în nevoinţe,
în trude, în privegheri de toată noaptea şi a săvârşit toată virtutea.
Strălucea ca un mare luminător, aşa că fraţii l-au rugat să le fie stareţ. Nu
voia, dar silit de cuvintele şi de dragostea lor a primit. Şi aşa, nu cuvântul
ci fapta a arătat tuturor pe Eugeniu mare şi prea strălucit. Chipul lui îi
atrăgea pe toţi. Cum atrage magnetul fierul, aşa atrăgea pe toţi, ca să se
desfăteze de vederea faptelor lui bune. Dar o femeie Melantia, neagră la
suflet, cum îi era numele, venită cu poporul ca să se închine la mănăstire, s-a
îndrăgostit nebuneşte de chipul frumos al lui Eugeniu. Şi s-a făcut că e
bolnavă de o boală îndelungată şi l-a rugat pe Eugeniu să-i îngăduie să-i spună
boala numai lui îndeosebi, că altfel nu se poate vindeca. Melantia îi grăia cu
lacrimi şi cu cuvintele ei înşelătoare i-a mişcat inima lui Eugeniu. Curat la
inima fiind, a primit-o, fără să-şi dea seama de viclenia ei. Când s-a găsit
singură cu stareţul, tăciunele desfrânării a aprins şi mai mult inima Melantiei
spre dragoste. Şi ca un orb, care-şi pierde lumina ochilor, aprinsă de patimă,
a căutat să aducă ocară lui Eugeniu, dar pentru că nu şi-a ajuns scopul,
Melantia s-a dus la prefectul oraşului, tatăl Eugeniei, şi a făcut plângere, că
în cutare mănăstire stareţul înşeală cu cuvinte viclene pe femeile cinstite şi
că desfrânatul a îndrăznit să o necinstească chiar şi pe ea. Când prefectul a
auzit acestea s-a umplut îndată de mânie şi a trimis în grabă la mănăstire să
aducă pe Eugeniu, stareţul mănăstirii, şi pe monahi. Să-i aducă legaţi ca pe
nişte oameni vinovaţi, închinători mincinoşi şi făcători de rele, să se
înfăţişeze înaintea scaunului său de judecată şi să dea socoteală de faptele
lor. Şi s-au înfăţişat părţile la judecată. A început să grăiască Melantia. A
acoperit cu ocări pe dumnezeiescul stareţ; l-a batjocorit şi l-a defăimat cât a
vrut. Striga, şi arăta cu degetul pe stareţ prietenilor, îl făcea ticălos, iar
pe monahii de sub ascultarea lui, stricaţi. Cu glas mare a strigat şi a zis:
"Ascultaţi-mă toţi, că vă spun adevărul!" Cât este de mare răbdarea
Ta, Doamne Atotputernice!
Atunci Eugenia
şi-a rupt hainele de pe ea şi a arătat celor de faţă privelişte înfricoşătoare
şi nemaivăzută. Apoi a grăit cu îndrăznire tuturor: "Se cuvine ca noi
călugării să suferim, cu mulţumire, ocările, batjocura şi chinuirea trupului.
Dar pentru ca să nu se facă de batjocură haina călugărească iată vă spun că
sunt femeie; sunt fiica judecătorului. Judecătorul este preaiubitul meu tată.
Soţia lui e mama mea. Aceştia de lângă mine mi-s fraţi, nu-i numesc robi".
Toţi au rămas
încremeniţi de cuvintele Eugeniei. Oricine va fi cuprins de uimire când va afla
cum a pedepsit-o Dumnezeu pe Melantia. Pe când era încă la Judecata foc a căzut
din cer peste casa ei şi a ars până la temelie.
Zguduit de cele
petrecute, tatăl Eugeniei a părăsit toată mărirea, bogăţia şi desfătarea vieţii
şi s-a botezat. A ajuns păstor credincioşilor din Alexandria, şi-a sfârşit
viaţa muceniceşte, omorât de săbiile necredincioşilor, şi a zburat cu bucurie
la cereşţile locaşuri.
După săvârşirea
tatălui ei, mama ei împreună cu ea au părăsit Alexandria, ţara cea străină, şi
mânate de dor s-au dus să locuiască în Roma, patria lor. Atunci a dat poruncă
împăratul ca toţi creştinii să jertfească idolilor, de nu, să moară. Eugenia,
care strălucea înaintea tuturora, că era aprinsă de dragoste pentru Hristos, a
fost legată cu o piatră grea şi aruncată în apă, dar a scăpat nevătămată cu
minune. Pentru aceea i s-a tăiat capul cu sabia şi a zburat cu bucurie spre
Hristos, doritul ei Mire.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Vasila,
care a suferit mucenicia împreună cu Sfânta Eugenia, şi care de sabie s-a
săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Filip,
tatăl Sfintei Eugenia, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Protu şi Iachint
eunucii şi împreună schimnicii cu Sfânta Eugenia, care de sabie s-au săvârşit.
Cuviosul
Părintele nostru Nicolae monahul a trăit pe timpul împăratului Nichifor şi era
ostaş. Când împăratul a pornit cu război împotriva bulgarilor, a plecat şi el
cu oştirea. Către seară a poposit într-un loc, şi a tras la un han. A cinat
şi-a făcut rugăciunea şi s-a culcat. Pe la straja a doua sau a treia din
noapte, fata hangiului, cuprinsă de dragoste pătimaşă, s-a dus la el, ca să-l
atragă la ea.
Sfântul,
simţind că prin tânăra fată satana caută să-l atragă către păcat, s-a înarmat
cu toată puterea împotriva patimii şi a mustrat aspru pe tânăra fată, care în
trei rânduri a venit la el mânată de aceeaşi patimă neînfrânată. Sculându-se
apoi şi-a făcut semnul crucii şi a pornit la drum.
În noaptea
următoare a avut un vis. Se făcea că stătea pe un loc înalt, de unde se vedea
în toate părţile. Alături de el, stătea pe un scaun o căpetenie şi avea
piciorul drept pus peste cel stâng. Căpetenia aceea i-a zis: "Vezi oştile
de o parte şi de alta?". "Da, Doamne", i-a răspuns el. "Văd
că romanii taie pe bulgari". "Uită-te acum la mine!", i-a spus
cel din vis. Şi l-a văzut că-şi pune piciorul drept la pământ şi-şi aşează
piciorul stâng deasupra celui drept. După aceasta s-a uitat iarăşi sfântul pe
câmpul de bătaie şi a văzut că duşmanii taie fără milă pe romani.
După ce s-a
terminat lupta a zis cel din vis: "Uită-te bine pe locul unde zac
trupurile moarte şi spune-mi ce vezi". Ostaşul s-a uitat şi a văzut că tot
pământul dinaintea ochilor era plin de trupuri moarte, iar în mijlocul lor era
un loc cu iarba verde cât un pat. Şi a zis: "Doamne, tot pământul este
plin de romani căzuţi, afară de un loc. cu iarba verde mare cât un pat".
"Şi ce crezi tu că înseamnă aceasta?" l-a întrebat pe ostaş cel din
vis. "Sunt om prost, Doamne, şi nu ştiu", i-a răspuns ostaşul. "Livada
aceea verde", i-a spus acela, "pe care o vezi mare cât un pat, este
locul tău. Acolo trebuia să fii ucis şi tu cu ceilalţi ostaşi; să fii pus acolo
şi să acoperi şi restul câmpului de luptă. Dar pentru că noaptea trecută te-ai
luptat de trei ori cu ispita pe care cel viclean ţi-a trimis-o prin fiica
hangiului şi ai alungat-o cu vitejie de la tine. Iată, tu însuţi te-ai izbăvit
din acel măcel. Ai lăsat patul de verdeaţă fără aşternut. Ţi-ai mântuit
sufletul împreună cu trupul. Şi moartea nu va mai avea putere asupra sufletului
tău, dacă-mi vei sluji mie cu inima curată".
La auzul
acestor cuvinte s-a spăimântat; s-a deşteptat cutremurat şi s-a închinat. S-a
întors din drum cale de o zi, s-a suit într-un munte şi s-a rugat lui Dumnezeu
pentru oştirea romană.
Când împăratul
a intrat în provincia Bulgariei, bulgarii s-au suit în munte şi au lăsat trupe
de pază ca la cincisprezece mii de ostaşi, pe care romanii i-au ucis. Mândri de
biruinţa lor, au început să nu se mai îngrijească. Şi pe când dormeau fără
grijă, noaptea au năvălit asupra lor bulgarii şi i-au ucis mai pe toţi,
împreună cu împăratul Nichifor. Atunci dreptul şi-a adus aminte de visul lui. A
mulţumit lui Dumnezeu şi s-a întors de acolo plângând şi tânguindu-se. S-a dus
într-o mănăstire, a luat sfânta schimă şi slujind lui Dumnezeu cu inima curată,
vreme de mulţi ani, a ajuns un părinte mare şi vestit.
Tot în această
zi, pomenirea Sfântului noului mucenic Ahmed, care a suferit mucenicia în
Constantinopol, în anul 1682, şi care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni,
Doamne,
miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu