joi, 30 mai 2013

Vasile Plăvan “Un Slavici al Bucovinei" - Mariana Gurza



 Nota autorului

Am făcut mănunchi din câteva fire culese pe postata unde au putut
răsări în urma muncii mele de redactor şi, după moartea regretatului
ziarist Petre Cârsteanu, de prim-redactor la ziarul “Glasul Bucovinei”, în
serviciul căruia am robotit 13 ani, cei mai preţioşi din viaţa mea.
Partea cea mai mare din bucăţile cuprinse în aceste “Boabe de
lacrimi”au văzut lumina zilei în ziarul “Glasul Bucovinei”; iar alta, în
„Voluntarul Bucovinean”, care apare acum în Cernăuţi şi luptă cu mari
greutăţi.
În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul
Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în
Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste,
corectitudine şi mai ales în jertfă necrupeţită pentru interesele superioare
ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte
puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.
Cernăuţi, Noiembrie, 1936

Mariana Gurza


CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul Vasile Plăvan “Un Slavici al Bucovinei, se dorește a fi o
restituire, o reaşezare a volumului “Boabe de lacrimi”, purtând semnătura
intelectualului Vasile Plăvan, cu adăugarea unor imagini și documente de
epocă, astfel încât să-i fie mai bine cunoscută întreaga activitate.
Prima ediţie a apărut la ,,Tiparul Glasul Bucovinei” Cernăuţi, 1936,
cea de-a doua ediţie la editura Carpathia Press, în anul 2007, prin
bunăvoinţa regretatului cărturar Artur Silvestri, care preciza că: ,,Volumul
confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă,
eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai
degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii
cu Noroc“. Această constatare se impune.”
Am simţit nevoia de a reveni asupra imaginii și a documentelor
vechi, pentru continuarea proiectului propus cu ani în urmă, ca un „urmaș
veghetor”.care dorește o imagine mai completă asupra vieții şi activităţii
publicistului Vasile Plăvan.
,,Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de
întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, ,,Boabe de
lacrimi” de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se
face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul
originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un ,,caz” de scriitor uitat şi cu o
operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, ,,canonul semiuitării”
pare că s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nui
capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de
,,opere complete” aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă
nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental
reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare
şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o
creaţie fără ,,cotă” ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum
,,restituirea” nu apare întâmplător ci aparţine Marianei Gurza care,
fiindu-i ,,rudenie”, ilustrează tipologia ,,urmaşului veghetor”, rară şi ea la
noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai
răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate
6
că în viitor chiar o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele în
penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliographic nu de
tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum
aproape un veac şi poate, dacă va interveni norocul, de investigaţii lungi şi
anevoioase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu
fân.”(Artur Silvestri)
Volumul de față confirmă un autor de epocă. Proza sa
sămănătoristă, aşa cum bine remarca Artur Silvestri, îl aşează pe Vasile
Plăvan, ca pe un ,,Slavici al Bucovinei”.
După apariţia ultimei ediţii, volumului i se adaugă documente
personale, imagini de epocă, şi ceea ce s-a putut recupera de la fiica sa
Georgeta, plecată acum lângă părinţii săi. Răsfoind ziarele vremii, nu am
găsit ceea ce mi-aş fi dorit. Multe din articolele apărute au fost scrise
probabil sub un pseudonim sau au fost rătăcite...
Vasile Plăvan s-a născut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca,
judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Satul Cupca a fost atestat documentar pe timpul domnitorului
Moldovei Alexandru cel Bun, prin uricul din 27 mai 1429(6937 î. Hr.;) sat
în Suceava.
În monografia istorica amplă scrisă de inimosul Petru Ciobanu-
„Cupca , un sat din Bucovina”, găsim multe mărturii din perioada 1429-
1944. Ani de muncă, de cercetare a evenimentelor ce s-au derulat de-a
lungul multor generaţii în Bucovina.
Alexandru cel Bun făcuse o danie comandantului Ivan Cupcici,
dându-i satul Cupca, ca o răsplată pentru serviciile prestate cu credinţă.
„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voievod, domn al Ţării
Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturora care o vor
vedea sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă şi boier al
nostru, pan Ivan Cupici, ne-a slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De
aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit
cu deosebita noastră milă şi i-am dat în ţara noastră două sate numite
Cupca, unde este casa lui, şi dincolo de Prut Neagăuţi, şi de la Neagăuţi, în
sus pe Racoveţe până la hotarul lui Grozea, ce va putea să îşi întemeieze.
Toate acestea să-i fie de uric, cu tot venitul şi copiilor lui, şi nepoţilor lui,
7
şi strănepoţilor lui şi răsstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, neclintit
niciodată, în veci.
Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele vechi, pe unde au
fost folosite de veac.
Iar la această este credinţa domniei noastre, a mai sus Alexandru
voievod şi credinţa iubitului fiu al domniei mele, Iliaş voievod, şi credinţa
iubiţilor fii ai domniei mele, Şteţco şi Petru şi Alexandru, şi credinţei
tuturor copiilor noştri şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Mihai,
credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, credinţa panului Negrea, credinţa
panului Giurgiu şi a copiilor lui, credinţa panului Iliaş şi a copiilor lui,
credinţa panului Giurgiu al lui Jomotate şi a copiilor lui, credinţa panului
Stan vistier, credinţa panului Opriş şi a copiilor lui, credinţa panului
Domoncuş stolnic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă ceaşnic,
credinţa panului Costici postelnic şi credinţa tuturor boierilor noştri
moldoveni şi mari şi mici.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din
copiii noştri, sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie,
acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o
împuternicească pentru că i-am dat pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă.
Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise am
poruncit slugii noastre credincioase Neagoe logofăt să scrie şi să atârne
pecetea noastră la această carte a noastră.
La Suceava, în anul 1429(6937 î.Hr.;) luna mai, 27.”
(„Petru Ciobanu-Cupca, un sat din Bucovina”, Editura Amadoros, Câmpulung
Moldovenesc, 2004, pag.52-53)
Cercetările arheologice efectuate, descoperirea movilelor tumulare,
extind mult în trecut înfiinţarea satului Cupca, aflându-se într-o zonă ce a
fost locuită de costoboci, creatori ai culturii Lipiţa pe la mijlocul sec. I.
î.Hr.; şi de dacii mari, purtătorii culturii Tumulilor carpatici.
M-aş opri la anul 1786, când Parohia Cupca a avut un prim preot
Plăvan Petru, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Un preot
înstărit, cu dăruire şi devotament, venit din Ardeal. A păstorit biserica până în
anul 1807. Acesta a fost un străbunic care şi-a lăsat „mlădiţe” şi în prezent.
Am încercat să intru în istoria veche a satului dintr-un sentiment de
mândrie şi statornicie, faţă de ,,Plăveni”, din respect pentru mama mea,
8
Plăvan Viorica, şi pentru unchieşul meu nobil Vasile Plăvan. Un sat ce
rezistă de veacuri, deşi, „dania” din credinţă, astăzi, nu mai este respectată.
Vasile Plăvan, avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un
idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de
bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 da ani s-a stins, lăsând în urmă o
luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de
adevărat românism.
Dacă facem o paralelă între Ioan Slavici şi Vasile Plăvan, putem
consta câteva puncte comune. Pentru Ioan Slavici, Bucovina a reprezentat
un loc important, mai ales în paginile sale de memorialistică după anii
1900. Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale o găsim la amândoi, mai
pregnant manifestându-se Ioan Slavici în diverse lucrări, apărând Bucovina,
făcându-i cunoscută istoria. Împreună cu Eminescu, Ioan Slavici prin
programele de acţiune ale tinerilor are un rol semnificativ privind
evenimentele din 1918.
Anul 1916 îl surprinde pe Vasile Plăvan, ca elev al Şcolii Militare
de Infanterie din Botoşani. Ca sublocotenent de rezervă, făcând parte din
regimentele 10 Vânători, apoi 2 Alba Iulia, participă la războiul pentru
întregirea Neamului, fiind decorat cu ,,Medalia Ferdinand I”, ordinul
,,Coroana României“, ,,Crucea Comemorativă de război“, etc. A făcut
parte până la moarte din ,,Asociaţia voluntarilor bucovineni”.
Îl regăsim pe Slavici în Bucovina, la Cernăuţi, participând la
Serbările de la Putna, în august 1871, impresionat de generozitatea
bucovinenilor. ,,Până în ziua de astăzi mi-a rămas inexplicabilă – scrie
Slavici, după trecerea a trei decenii de la Serbarea de la Putna –
încrederea cu care românii din Bucovina mi-au încredinţat avutul lor”.
În volumul actual, Vasile Plăvan în anul 1934, alături de voluntari,
intelectuali şi ţărani bucovineni la Sf. Mănăstire Putna comemorând 430 de
ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.
Ioan Slavici preocupat de viaţa culturală românească, de integritate
şi dreptate pentru Neamul Românesc, a adunat în jurul său în perioada când
cunoscuse Bucovina, mulţi tineri. Nu m-ar surprinde ca, Vasile Plăvan să
fie printre ei.
Aş concluziona după această mică paralelă, că, Vasile Plăvan a
bătătorit drumul deschis de Ioan Slavici în Bucovina.
9
S-a vorbit mult despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile
tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra strămoşească, căutând în zadar
„mlădiţe de săcară“.
Nu putem uita, nu avem voie să ne uităm rădăcinile. Trecutul revine,
ne urmăreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lăsat „cuvântul“ din dragoste
pentru neam, în lupta pentru păstrarea identităţii noastre româneşti.
Vasile Plăvan a iubit mult ţăranul român. Nu a uitat niciodată de
unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut să fie prezent, printre
ţărani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.
Cei dezrădăcinaţi, au găsit doar, boabe, „boabe de lacrimi“,
răzleţite într-o lume, poate rău întocmită de sisteme bolnave, de mentalităţi
otrăvite.
Aşa a rămas şi Bucovina, „o lacrimă“ a neamului românesc, „o
lacrimă“ pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca să-i simt mângâierea
- “Ţara Fagilor, locul mirific al cărturarilor al frumuseţii pure, a
creştinismului înălţător”. Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plăvan,
după atâţia ani, am ajuns să cred, că acele „bobiţe“, acel plâns, mi-a urmărit
existenţa mea, a părinţilor mei. Dacă Vasile Plăvan îşi găsea „săcara“
înverzită, destinul familiei ar fi fost altul.
Şi noi, cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged“ scos din rădăcină.
Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara
noastră. „Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la
început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii.
Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la
vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp
cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la
pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se
usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave şi
necăutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pământului
binecuvântarea vieţii.“ - Vasile Plăvan.
Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut găsi locul.
Am rămas mereu în căutarea „sevei pământului strămoşesc“. Soarta sau
voia Domnului?”
Volumul VASILE PLĂVAN „un Slavici al Bucovinei”, este o
restituire întârziată, dar de o semnificaţie aparte pentru generaţiile viitoare.
Mariana GURZA


NOTA EDITORULUI
Pentru Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN
SLAVICI, editarea acestui volum reprezintă un eveniment deosebit, din mai
multe puncte de vedere.
Suntem de mai mulţi ani onoraţi de colaborarea cu distinsa
Doamnă a scrisului Mariana GURZA, membră şi a Colegiului de redacţie
al periodicului DEMNITATEA, „administrator” al blog-ului
http://demnitateaioanslavici.blogspot.ro/, unde pot fi citite întotdeauna
materialele publicate. Cu fiecare poezie care a apărut în paginile ziarului
nostru am câştigat mai mult interesul cititorilor. Sensibilitatea scriitoarei
Mariana GURZA s-a dovedit încă o dată, prin aplecarea către o operă
trecută prea uşor cu vederea şi asupra unui scriitor care a trăit puţin, (49 de
ani) - dinspre secolul al XIX-lea către prima treime a secolului XX - dar s-a
implicat activ în viaţa socială, în jurnalistică, cu atitudine adevărat
patriotică faţă de evenimentele vremurilor.
Parcurgând rândurile acestui volum, atât cele scrise şi lăsate de
Vasile Plăvan, cât şi cele completate de Mariana Gurza, cititorul a putut
descoperi o lume, poate nu demult petrecută, dar de puţini români ştiută, cu
importante reverberaţii pentru cei ce vor să înţeleagă acum prezentul printrun
trecut mai adevărat, descoperind totodată şi marea dragoste de neam a
românilor din Bucovina, precum şi purtările nedrepte ale vitejilor noştri în
lupte, nici acum prea bine înţelese.
Reflectând la opera lui Vasile Plăvan, e uşor să aluneci în poveste
şi să recunoşti că de multe ori ajungi să fii năpădit de „boabe de lacrimi”,
ajungi să spui, ca şi Radu, că „M’am născut să rătăcesc în lume fără
noroc”. Romantism, realism şi sentimentalism laolaltă, atenţionează
într+un mod anume pe oricine care citeşte acest volum. De aceea, merita
repus în pagini contemporane Vasile Plăvan, o rădăcină din neam care
explică firea firavă, dar cutezătoare a urmaşei Mariana Gurza.
124
Această carte poate fi catalogată ca şi o prezentare biografică a
avocatului-scriitor Vasile Plăvan, cu repere de antologie a graiului
bucovinean, dar poate fi considerată o adevărată monografie a Bucovinei de
la cumpăna ultimeleoor două secole încheiate. Dar, cel mai mult se simte
orientarea către manualul de patriotism şi unitate naţională pe care trebuie
să-l parcurgem cu luare aminte şi ca reper pentru drumul pe care mergem.
Citind acest volum, să ne mai bucurăm încă de o frescă a unei
Bucovine, care prin Vasile Plăvan este făcută mai bine cunoscută şi
înţeleasă pentru mai mulţi români şi România, la fel cum Crişana, tot
Ardealul şi nu numai ..., au ajuns să ne fie zugrăvite de Ioan Slavici.
Plăvan ca şi Slavici au trudit pentru a lăsa valoroase urme de
trecută demnitate românească, pentru a avea după ce învăţa şi noi azi, ca să
fim mai buni şi mai importanţi în lumea noastră mare.
Dumnezeu, pe ei să-i odihnească în pace, iar nouă să ne
călăuzească paşii spre mai departe !
Mulţumim Marianei Gurza pentru încredinţarea acestei lucrări şi îi
dorim sănatate şi putere de muncă, mai lăsând încă sufletul să se scurgă
prin şi mai multe creaţii, contribuind prin acestea, puţin câte puţin, dar în
mod serios la îmbogăţirea patrimoniului cultural al neamului nostru
românesc şi la încântarea spirituală a cititorului, oricând şi oricare ar fi el.

Dumitru MNERIE
Consilier editorial

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu