Marius Cioarec - FRUMUSEȚEA NEASEMUITĂ A NATURII ȘI NEPĂSAREA AROGANTĂ A OMULUI

 "Mă plimb adesea pe străzile orașului meu drag… Îmi place să-i admir frumusețea verde, acolo unde aceasta există, să inspir aerul parfumat al florilor de tei, dulceața zarzărilor înfloriți sau atingerea suavă a liliacului. De asemenea, îmi bucur plămânii cu mireasma provenită din gardurile vii din jurul blocurilor, răspândită cu dărnicie de floarea miresei, ale cărei buchețele albe de flori primăvăratice adaugă un plus în dreptul speranței și a reveriei.
     Mă încântă vederea caselor vechi, mici pioni vetuști în marea turnurilor de beton, înconjurate de grădini atent îngrijite, care găzduiesc grația unor lalele, sensibilitatea gladiolelor, naturalețea crizantemelor, eleganța gerberei, exuberanța trandafirilor sau impozantul crin imperial. Am senzația că nu mă pot sătura niciodată privindu-le și chiar nu văd ce m-ar putea opri vreodată, cu excepția apariției iernii, crudă și oarecum samavolnică, care întrerupe frumoasa și fragila viață a florilor, reducându-le încet, dar sigur, la tăcere. Din acel moment, îmi îndrept privirea către brazi, acești falnici și nestrămutați străjeri ai plaiurilor noastre, veșnic verzi și cu trupul tare de vajnici luptători. Apoi, mă îmbăt cu aroma puternică a zambilelor sau cu a gingașului ghiocel care se ițește timid, dar hotărât, din pulberea albă și rece a zăpezii, aplecându-și floarea către pământ, ca și când i-ar mulțumi acestuia pentru zămislire.
     Din nefericire, în peregrinajele mele, descopăr și aspecte neplăcute ochiului sau sufletului meu. Un exemplu, dureros și strigător la cer, ar fi paragina în care au fost lăsate neîndurător de multe case străvechi, altădată oaspeți de seamă printre suratele timpurilor în care au fost ridicate, astăzi martori nepricepuți și neajutorați ai vremurilor demult apuse. Este cumplită vederea acelor pereți descompuși, adevărați zombi cu trupuri de cărămidă, care se încăpățânează să rămână în picioare în ciuda tuturor intemperiilor care s-au abătut peste ei de-a lungul șirului nenumărat de ani. Ferestrele, acele hăuri negre și adânci ca niște carii, își plâng goliciunea și singurătatea prin rezonanța vântului care le străbate nemilos și necontenit. Podelele putrezite de lemn, mă duc inevitabil la gândul că, într-un trecut oarecum îndepărtat, au oferit căldură unor suflete care s-au bucurat de siguranța unui cămin. Afundându-mă în starea mea imaginativă, aproape că le simt, extrasenzorial, prezența.
     Mi se pare nedreaptă apariția arogantă a palatelor de oțel și sticlă în detrimentul restaurării acelor monumente de arhitectură, rămase precum niște spini ascuțiți pe tulpina netedă a scurgerii timpului, protestând în tăcere prin expresia îndărătnică de a rămâne în picioare, ca niște soldați cu arma în mână, suportând destoinice vicisitudinile vremii și a timpurilor, dar și a nepăsării ori a intereselor meschine ale omului…"

Marius Cioarec

(„Jurnalul Bucureștiului”, ianuarie 2016)