~ SPERANŢA MIRON ~

 ,,POEMELE MUNTELUI”

FEBRĂ

 Muntele dormea la căpătâiul meu.
Îmi ţinea de verde,
îmi ţinea de alb,
îmi ţinea de tăcerea
umbrei care strălucea.
Muntele dormea la căpătâiul meu.
Dar când şi-a întins braţele
şi m-a cuprins,
m-am simţit pasăre.
Zburam !
Auzeam, ca prin vis,
muntele care-mi striga numele.


 

 Florentiu Valentin Tanascov,

 Coca Voinescu, Speranta Miron şi Stanciu Maria

 la Festivalul Naţional al Cărţii

 AXIS LIBRI 2013 Ediţia a V-a

PIATRĂ CENUŞIE

 Piatră cenuşie ascunsă în râu
Cântec de greier în lanul de grâu
Aromă de stea pe frunte de crin
Munte de-albastru pe cerul senin
Plânsuri străbune în cearcănul nopţii
Ploi de gheaţă pe umărul sorţii
Toate astea sunt strânse-ntr-o clipă
De care mă sprijin doar cu-o aripă.

Targul de carte Axis Libri - 2013

  Elena-Liliana Fluture, Coca Tudose şi Speranta Miron

COPAC

 Orice copac este-un mister
Fiindcă trăieşte şi pe pământ şi în cer!
…………………………………………
orice copac pare un sfânt
care se roagă şi pe pământ
şi în cer
orice copac e un mister
uneori ridică crengile spre soare
alteori îşi coboară tulpina-n cărare
să-mbrăţişeze pe-un drumeţ rătăcit
sau să-i ofere umbra ca un asfinţit.


 

FOC VERDE

 Plouă? Ciudat
Eu credeam c-o să ningă.
Dar plouă vrând parcă să stingă
Picul de foc ce încă e verde.
De-ar ninge, aş crede
Că Dumnezeu iar mi-a-întins mâna
Apărându-mi focul ce-mi arde ţărâna.
Dar plouă! Şi ploaia reuşeşte să stingă
Picul de foc ce fusese verde.
Acum chiar de-ar ninge
Nu mai pot crede…
Şi totuşi de-ar ninge
După ce s-a stins focul
S-ar putea să am norocul
Ca albul acela curat din ( Ning)soare
S-aprindă iar focul
Ca pe o floare
De Soare…

 Speranta Miron

 la Festivalul International al Cartii

 „Axis Libri", editia a VII-a

 Galati - 2015

FERIŢI-VĂ OCHII !

 Ochii sunt cărări către suflet,
Sufletul fiind o pădure formată
din toate crengile arse ale copacilor lumii.
Uşor e drumul către suflet.
Greu e drumul de la suflet la ochi.
Când simţi că-ţi ard ochii,
atunci ştii că în sufletul tău există
o lavă care curge spre ochi.
Feriţi-vă ochii!
Nu fiindcă aţi putea orbi,
ci pentru a putea ajunge înapoi la
suflet chiar dacă veţi găsi doar cenuşă.
Sub ea va fi întotdeauna un sâmbure de jar
care îndumnezeieşte.

 ~~~

SPERANŢA MIRON - „UNICUL SENS”

ESENŢELE PURE ALE SUFLETULUI UMAN 

"Deşi nu o cunosc pe doamna Speranţa Miron de multă vreme, m-am declarat din prima clipă un admirator înflăcărat al domniei sale. M-au „izbit” în ureche (pentru că am vorbit mai întâi la telefon) o muzică sfioasă, dar plină de putere, vibraţiile persane ale unui suflet, care zâmbeşte chiar şi atunci când timpul picură sare peste rănile deschise, chiar şi atunci când un ochi plânge şi unul râde. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces în vasta bibliotecă a prietenului meu - poetul Ionel Marin şi am primit o carte de-a Speranţei. Este o carte al cărei titlu m-a surprins plăcut, intitulată simbolic: „Unicul sens”. O carte de poezie, publicată la editura Pax Aura Mundi din Galaţi. Am simţit încă din prima clipă dorinţa intensă de a o lectura, de a descoperi tainele pe care le poate dezvălui Speranţa într-o astfel de carte. Titlul cărţii are o simbolistică aparte, ca de altfel toate cărţile domniei sale. Fiecare titlu este metamorfoza unui suflet, reprezintă stările metaforice prin care transcede poeta, esenţele - în stare pură - ale unui suflet de o nobleţe aparte. Ce-ţi pot sugera astfel de titluri: „Ca petalele de crin”, 1998, „Le silence des cendres”, 1999 (traducere în limba franceză de Constantin Frosin), „Lacrima lutului”, 2000, transformată în „La larme de l’argile”, 2000 (traducere în limba franceză de Constantin Frosin), „Mai vreau” - 2008, „Şoaptele luminii”, 2003, „Tandreţea tăcerii”, 2007? Ce altceva, decât lumina pe care nu o caută, ci pe care cu siguranţă… a găsit-o? Ce altceva decât o pace interioară, o regăsire a creaţiei divine în fiecare lucru mărunt, în fiecare petală de floare?

 Lecturând cuvintele poemelor, strânse ca preţioasele boabe de rouă ale unei munci bine făcute, am încercat senzaţii şi sentimente noi, uneori extatice, alteori de reflecţie sau autocunoaştere. Deşi este o carte memorial, dedicată unei persoane dragi, cu multă încredere în dreptatea divină, Speranţa Miron reconstituie o stare de resemnare, de înţelegere a sensurilor şi finalităţii vieţii, de acceptare a sfârşitului, care poate constitui un nou început. Scrisul este - pentru dânsa - o împletire a unor sentimente pure şi inălţătoare, cu vibraţiile onirice, transpunerea faptică a unor sentimente definitorii umane. Cartea îşi dovedeşte încă de la început universalitatea, prin postarea unui motto charismatic: „Ochiul meu e un cort/ Pentru lumina ce-o port,/ Iar lacrima mea dulce/ Veacuri sărate pe cruce”. Foarte expresiv si simplu spus, acest motto îţi aduce aminte de „Ce ti-e scris, în frunte ţi-e pus” - anticul dicton, în care Speranţa Miron se regăseşte. Ce să mai spui de pledoaria pentru cuvânt, făcută de autoare în deschiderea cărţii sale, când se încearcă nu neapărat o justificare a însemnătăţii cuvântului, ci o justificare a sensurilor lui? Justificare în care se încadreaza istoria lumii de la începuturile, până la sfârşiturile ei : „Cuvântul este ALFA, Cuvântul este OMEGA. Şi între cele două se găseşte tăcerea”. Între cele două se găseşte tăcerea creatoare a poetei, a sufletului său încarcat de nobleţe, care pune cuvântul în slujba schimbării din temelii a lumii. În cartea Speranţei Miron, tăcerea este omniprezentă.  De fapt este o semităcere, prin care poeta şopteşte în urechea cititorului, îşi cantă dorurile, îşi ascunde suferinţa pierderii unui suflet drag.

 Fiecare poezie a sa este de fapt un strigăt - un strigăt al redevenirii, un strigăt al speranţei către o reînviere. E strigătul „celui mai înalt om de pe pământ - al omului care se roagă - pentru că ţine de mâini porţile cerului” - dacă ar fi să cităm una dintre scrierile patristice. Fiecare poezie este o rugăciune, rostită prin armoniile unui suflet duios. Fiecare poezie împleteşte rafinatele trăiri intense, celeste, cu cele ale firii telurice, precum: „pasăre rară”, „cer şi pământ”, „armura de stea”. Se regăsesc în poezii strigătele sacre ale clopotului unei sfânt locaş, asemenea unui bocet imemorial, care însoţeşte omul de la naştere şi până la moartea sa. Poeta percepe plecarea „Spre Necreat”, ca o căutare, ca o purcedere spre „Acolo”…unde „nimic nu mai doare”. Regăsim de multe ori în scrierile doamnei Speranţa Miron copacul, sub diferite forme, ca un laitmotiv, ca o permenţă, ca o statornicie. Este acelaşi copac ce însoţeste omul pe tot parcursul vieţii sale, omniprezentul copac, din care viaţa face atât „leagănul nou-născutului”, cât şi „sicriul celui plecat”. Este acelaşi copac, care-şi împrumută sensurile de la verdele frunzei - însemnând viaţă şi renaştere, la arămiul alaiului căzut – simbolizând moartea, dar şi speranţa reînvierii: „O, tu nu ştii că orice-ai face/ Tu în Lumina vei pieri/ Şi „ramurile” tale toate/ În stele din nou vor înflori”, aşa cum poeta scrie în poemele: Ai să-nţelegi” şi „Unicul sens”. Poezia Speranţei Miron este o poezie înălţătoare, a verticalităţii, a omului pentru care statornicia scrisului şi persistenţa frumuseţii interioare este un demers crucial, care denotă calitatea excesiv umană, netulburată de „adierile de vânt” sau de „apele mărunte”. Poeta este pe deplin conştientă că omul este „Punctul lui Dumnezeu”, o nevoie divină, pentru ca Domnul să devină - El Însuşi - nevoia acelui punct infim. Dânsa percepe omul, ca pe un punct de sprijin, în care se adună şi din care pot erupe energiile sale, ca parte a energiilor cosmice creatoare. O regândire a dictonului arhimedic: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi rasturna Pământul”.

 „Unicul sens” este o inefabilă călătorie, începută dar neterminată, spre o destinaţie, spre un liman, spre o pajişte pe care sufletul să îşi afle odihna. Poeta defineşte viaţa, nu ca pe o destinaţie, ci ca pe insăşi călătoria: „Fără tine”, „Navigând”, „Speranţă rănită”, „Deţinut”. Ca o veritabilă simfonie a vieţii, o pledoarie a depăşirii propriilor limite, poeta sintetizează până la esenţe, renaşterea omului, renaşterea sa ca o adevarată pasăre Phoenix, din propria cenuşă: „Ce-ascunde cenuşa?!”. În această cenuşă a renaşterii poeta descoperă: „Jar, scânteie, foc?/ Strigătul vieţii,/ Sau toate la un loc?”, „Cerul nopţii greu?/ Sau scânteie albă/ De la Dumnezeu?”. Continuând destinul poetului adevărat - care conştientizează puterea sa, pe deplin creatoare - autoarea îşi scrie propriul „Testament”. Este o pledoarie sensibilă, nu atât a unei moşteniri pe care doreşte s-o lase, ci mai ales a „neîmplinirilor” cărora poeta le încearcă regretul: „Acum doar clipele contează,/ Acele clipe-n care eu/ Păşesc din vis, spre lume, trează.” Printr-un act sublim al creaţiei, sufletul este atins de mâna divină, de suflul primordial şi înţelegerea acestui fapt o determină pe poetă să conştientizeze efemeritatea propriei sale existenţe, a propriei trăiri, dar şi speranţa dobândirii veşniciei: „Niciodată nu-i târziu, aşa se spune/ Şi credeţi-mă, e adevarat,/ Pentru că doar atunci/ Când m-a strigat pe nume,/ Abia atunci, am înviat.”

 Scrierile doamnei Speranţa Miron incită cititorul să-şi regăsească liniştea, să înţeleagă adevaratele sensuri al vieţii, adevăratele rosturi, care ne diferenţiază de celelalte acte ale creaţiei divine: sufletul, simţirea, trăirea. Poeta ne indeamna să facem, din fiecare zi a existenţei noastre, o luptă cu propriile limite, cu propriile noastre temeri sau frici, ştiind că doar astfel, vom putea atinge veşnicia: „Fiindcă nici chibzuinta şi nici graba/ Nu ne conduce-n veşnicie./ Doar sufletul, fărmat, rănit,/ Doar el rămâne după „asfinţit”/ Şi urc-Acolo de unde a venit. / Ne nemureşte, doar e-nveşnicit”. Am avut sentimentul că văd lumea prin ochii unui copil, am avut senzaţia că pot vedea şi redescoperi lumea prin ochii aceia plini de lumină şi inocenţă, urcând pas cu pas treptele unei trăiri profunde, ce m-ar salva de Iad si m-ar trimite către Rai. Un Rai al cuvintelor unde fiecare cuvânt este un fulg, din aripile unui sacru serafim, unde fiecare rostire este un ecou al magiei şi secretelor Cărţii Vieţii. Acolo unde Speranţa este întreagă, nestrivită de răutatea şi meschinăriile sufletelor mărunte, care nu resimt prin toţi porii - suflarea Divinului, a Eternităţii. Cartea se încheie cu o postfaţă, prin care autoarea încearca să răspundă la întrebarea fatidică: Ce este poezia?. Minunată sintetizare a câtorva elemente esenţiale ale poeziei. Îndrăznesc - şi nu greşesc cu nimic - să spun că: însăşi Speranţa Miron este poezia. Dacă nu un întreg al ei, măcar o parte din frumuseţea aceea austeră a sufletului uman care înnobilează poezia, îi dă alte sensuri, o încarcă de conotaţii idilice. Eu, unul, mă mândresc cu faptul că am privilegiul de a fi cunoscut-o şi de a fi contemporan cu dânsa. Ce poate fi mai drag, mai la îndemană şi mai aproape de sufletul omului, decât cea care nu ne-a abandonat, nici măcar o clipă şi anume: SPERANŢA?"



Gheorghe A. Stroia
Adjud, 30 august 2010
Grafica - Ion Măldărescu, Agero



Surse : - paginaverde.wordpress.com
             
             - agero-stuttgart.de