~ Poesiele D-lui Eminescu" si "„Convorbirile literare"" ~

Istorie Literară:
După 130 de ani - Dosarul Gellianu de I. Hangiu


La 1 martie 2005 s-au împlinit 130 de ani de la apariţia articolului Poesiele D-lui Eminescu, în Revista contimporană din Bucureşti, sub semnătura inexistentului G. Gellianu. Contemporanii poetului n-au bănuit că cel de al doilea atac la adresa tînărului Eminescu aparţinea lui Petre Grădişteanu care, cu doi ani în urmă, în articolul Convorbiri literare şi Revista contimporană, apărut în aceeaşi publicaţie bucureşteană, continuă de fapt atacul din 1873. La această mistificare a contribuit B. P. Hasdeu, cunoscut antijunimist şi adversar al Convorbirilor literare, care consimte, la 15 februarie 1876, să fie pus în fruntea efemerei Revista literară şi sciinţifică, în calitate de director pentru partea literară, semnînd în loc de program al revistei Al doilea rămăşag, acrostihul intitulat La noi e putred mărul, adică la Convorbiri literare.

Aliata Revistei contimporane, care fuzionează cu publicaţia condusă de Hasdeu sub un nou titlu: Revista contimporană, literară şi sciinţifică, înscrie pe coperta primului număr din 15 februarie 1876 un comitet de redacţie alcătuit din 27 de membri, între care: Gr. Gellianu, Petre Grădişteanu. Simpla alăturare a celor două nume (Gellianu-Grădişteanu), ca şi menţionarea în comitetul de redacţie al numărului 7 din 1 iulie 1876 a lui Anghel Demetriescu, presupus pseudonim al lui G. Gellianu, opinie susţinută de Nicolae Iorga1 în 1934, reluată de Eugen Lovinescu2 şi de G. Călinescu3 în anii 1940 şi 1941, m-a îndemnat să cercetez cu atenţie istoricul pseudonimului.

După cum se ştie, în anul 1979 au apărut trei dicţionare de literatură română: Dicţionar cronologic, coordonat de I. C. Chiţimia şi Al. Dima, Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, coordonat de D. Păcurariu, şi Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, elaborat de cercetători ai Institutului de specialitate din Iaşi, dicţionare pe care le-am recenzat în Limbă şi literatură. Ultimul Dicţionar conţine mult mai multe informaţii despre reviste literare, încît am început să întocmesc un adevărat ,Dosar Gellianu", pe baza informaţiilor iniţiale oferite de cercetătoarea ieşeană Gabriela Drăgoi, care îi consacră lui Gellianu o scurtă fişă biografică, deşi are unele îndoieli: ,Probabil că G.(Gellianu, Gr.) este juristul de la Eforia spitalelor civile, care va scoate în 1887 volumul Călăuza inginerului şi avocatului în materie de hotărnicii".

În recenzia Dicţionarului ieşean publicată în Limbă şi literatură (1980), mergînd pe urmele celor mai autorizaţi istorici şi critici literari - N. Iorga, G. Călinescu şi Eugen Lovinescu - am afirmat că Gellianu este, într-adevăr, un pseudonim, dar nu al năpăstuitului Anghel Demetriescu, ci al lui Petre Grădişteanu, autor al celor două articole critice la adresa lui Eminescu din anii 1873 şi 1875.

Credeam că am adus suficiente argumente în două articole: O veche polemică şi un nou pseudonim (Convorbiri literare, nr. 7 din 1981) şi Dosarul Gellianu (titlul inspirat dat de redacţia revistei România literară, în nr. 22 din 7-13 iunie 2000).

Criticul ieşean Al. Dobrescu reeditează în antologia Detractorii lui Eminescu (Iaşi, 2002) cele două articole, primul semnat de Petre Grădişteanu, al doilea de G. Gellianu, considerînd că e ,de interes secundar, în fond, dacă un Gellianu, un Pruncu sau un Grădişteanu va fi compus articolul din Revista contimporană" şi că este posibil ca într-o zi, adaugă criticul, ,va ieşi la lumină şi dovada care să garanteze o paternitate incontestabilă". Personal mă îndoiesc că vor ,ieşi la lumină" manuscrisul autograf al articolului Poesiele D-lui Eminescu sau alte informaţii despre Gellianu, care să facă dovada incontestabilă a paternităţii. Pînă atunci apelăm la texte tipărite, ca argumente doveditoare.

Rediscutînd această chestiune controversată, cercetătorul teleormănean Stan V. Cristea, autorul unor cercetări notabile despre relaţiile lui Eminescu avute cu diferiţi intelectuali teleormăneni, fondator şi red.-şef al revistei de cultură din Alexandria, Meandre, afirmă, fără drept de apel, în articolul O altă opinie pentru Dosarul Grigore Gellianu:

,La rândul nostru, suntem în măsură să întărim că(,) Gr. Gellianu într-adevăr a existat cu numele acesta, de vreme ce îl găsim în ŤAnnuaire de Roumanieť (1885) trecut astfel: Gr. Gellianu, funcţionar, str. Scaune 68. De aceea, încercările lui I. Hangiu... de a-l identifica pe cel ce se ascundea sub acel pseudonim în persoana lui Petre Grădişteanu, trebuie sancţionate ca atare" (s.n.).

Şi mai categoric se exprimă Stan V. Cristea în ediţia a II-a, revăzută şi adăugită a cărţii Eminescu şi Teleormanul (2004):

,O altă încercare de a-l identifica pe cel ce se ascundea sub acel nume în persoana lui Petre Grădişteanu... trebuie sancţionată prompt (s.n.) ceea ce am şi făcut în articolul O altă opinie pentru Dosarul Grigore Gellianu (2003)". în consecinţă, criticul adaugă:

,Este de ajuns pentru istoria literaturii năpăstuirea de care a avut parte Anghel Demetriescu încît să mai fie incriminat şi altcineva pentru o vină ce n-o are" (op. cit., p. 161).

Se naşte următoarea întrebare: Petre Grădişteanu, autorul articolului polemic Convorbiri literare şi Revista contimporană din 1873, nu ,are nici o vină" pentru primul atac împotriva lui Eminescu?

Care au fost motivele recurgerii la pseudonimul Gellianu în cel de al doilea atac împotriva poetului, apărut în aceeaşi publicaţie bucureşteană, condusă din umbră de acelaşi Petre Grădişteanu?

La această întrebare şi la altele de logică elementară răspundem, în recurs, cu argumente întemeiate pe texte tipărite, pentru ca opinia publică, în general, şi viitorii cercetători să afle după 130 de ani şi să aprecieze de partea cui este adevărul.

Data calendaristică de 1 martie a marcat două momente deosebite în istoria presei româneşti. La 1 martie 1867 a apărut la Iaşi, devenit centrul cultural de prestigiu, revista Societăţii Junimea, Convorbiri literare, cu un program bine precizat de Titu Maiorescu şi cu un redactor menţionat pe copertă: Iacob Negruzzi. Scopul principal al revistei era:

,...de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice: de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali"4.

Şi tot la 1 martie, dar în anul 1873 apare la Bucureşti, rămas centrul politic al României mici, Revista contimporană, fără un program stabilit în primul număr şi fără să aibă pe copertă un redactor răspunzător sau un comitet de redacţie. Acest rol de redactor şi-l arogă Petre Grădişteanu care, la critica necruţătoare a lui Titu Maiorescu, Beţia de cuvinte în Revista contimporană, Studiu de patologie literară, răspunde cu articolul Convorbirile literare şi Revista contimporană. Grădişteanu îşi începe articolul astfel:

,D. T. L. Maiorescu se crede autorizat a grămădi împreună pe toţi 20, 30 sau 40 de colaboratori-redactori ai Revistei contimporane şi a-i condamna ca descendenţi ai maimuţelor... pentru că s-ar ameţi de beţia... de cuvinte, beţie care, ca oricare alta, le slăbeşte funcţiunile intelectuale".

Criticul bucureştean este contrariat de ce Maiorescu nu scrie un cuvînt despre V. Alecsandri, aşezat în fruntea Direcţiei noi. în schimb, criticul din fruntea Direcţiei noi a avut cutezanţa să-l citeze ,imediat alăturea, după V. Alecsandri" pe ,genialul D. Eminescu". Analizând poezia Egipetul sub raportul formei (al versificaţiei), Grădişteanu se întreabă:

,Ce este, însă, D. Eminescu, cu tot bogatul său asortiment de greşale grosolane de gramatică, de prosodie, de logică, cu toate pleoşniţele sale chiar din altă poesie, pe lîngă D. Bodnărescu, un alt poet lăudat al nouei direcţiuni?" (vezi pp. 395 şi 400, xerox).

În finalul articolului, Grădişteanu promite cititorilor Revistei contimporane ,o nouă colecţiune de salturi haslii luate din Convorbiri", dar nu le publică în 1873, ci în 1875.

În 1910, Gh. Panu notează în Amintiri de la Junimea din Iaşi:

,Ce să zic de d. Grădişteanu care, din spirit de polemică, îl numeşte pe Eminescu în deriziune genial".

Acelaşi Gh. Panu relatează că la prima şedinţă a Junimii, în care s-a discutat articolul denigrator, Maiorescu era vesel, Iacob Negruzzi căuta să pară vesel, în timp ce ,Eminescu rîdea cu indiferenţă, ştia de articol, dar nu-şi dăduse osteneala să-l citească"5.

Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare o nouă şi ultimă analiză a erorilor celor ,20, 30 sau 40 de redactori-colaboratori" ai publicaţiei cu titlul Răspunsurile Revistei contimporane, Al doilea studiu de patologie literară, cu ample referiri în special al V. A. Urechia. Faţă de P. Grădişteanu, criticul junimist are o atitudine conciliantă, întrucît ,nu este ca d. Ureche, erudit şi literat...profesor de literatură şi istorie la o universitate a statului".

Lecţia lui Maiorescu era dură, dar dreaptă. El le recomanda intelectualilor români ,să se ferească de fraza goală, de iluzia că formele deşarte pot ţinea locul fondului solid, şi acest pericol este tot atît de mare în literatură ca şi în politică"6.

Într-un catren intitulat Politica din volumul Foi de toamnă (1892), p. 16, Radu D. Rosetti definea acest gen de activitate omenească astfel:

,Politica de astăzi e tragerea pe sfoară,

Partidele se schimbă ca apa de la moară

Deviza e înaltă: să lingi unde-ai scuipat,

Căzînd, să-njuri cu fală pe cei de la palat".

V. Alecsandri îl sfătuia pe Iacob Negruzzi să ferească Convorbirile de această boală, care a bîntuit şi mai bîntuie în perioade de tranziţie.

În anul 1874, P. Grădişteanu publică Actul II din Revizorul general, imitaţie după comedia lui Gogol, adaptată realităţilor româneşti, dedicată poetului V. Alecsandri, precum şi un ultim răspuns, în nr. 6 al Revistei contimporane, intitulat Cîteva cuvinte la adresa Convorbirilor literare, în care face un istoric al polemicii dintre cele două publicaţii şi îşi încheie articolul:

,Voi aduce aminte vechiului meu amic care se află în capul Convorbirilor că aveam gata răspunsurile, se şi imprimase în broşură" cînd ,avurăm onoarea de a primi o epistolă de la D. V. Alecsandri, care ne cerea să încetăm lupta şi să ne dăm mai bine mîna, deoarece urmăream cu toţii acelaşi scop: răspîndirea luminilor în ţară...

Acum pentru a treia oară, Convorbirile se complac în atacuri contra Revistei... Cu sarcina de a răsfoi cărţile nemţeşti... voi zice vechiului meu amic: la revedere!..."7.

La începutul anului 1875, Revista contimporană contraatacă revista Convorbiri literare sub o formă mascată: în primul nr. din 1 ianuarie, apare în presa literară românească un nou nume de critic literar: G. Gellianu, care semnează, în editorialul ,Schiţe literare", recenzia la volumul postum Foi de toamnă, Poesii de N. Georgescu. Gellianu nu este de acord cu D. Bolintineanu care, în Prefaţa volumului, afirmase că poetul N. Georgescu ,era în formare", ci era ,un poet în toată puterea cuvîntului", caracterizare maioresciană atribuită lui Eminescu în Direcţia nouă.

În nr. 2 al Revistei contimporane din 1 februarie 1875, la aceeaşi rubrică ,Schiţe literare", Gellianu publică o Scrisoare a folcloristului G. Dem. Teodorescu, adresată ,Domnului Director al Revistei contimporane", rugîndu-l pe ,d. Gellianu" să încredinţeze tiparului poezia Serenada, al cărei manuscris îl ataşează Scrisorii, ,astfel cum a fost scrisă de autorele ei, repausatul N. Georgescu". în numele conducerii redacţiei Revistei contimporane, G. Gellianu îi mulţumeşte lui G. Dem. Teodorescu.

Printr-o coincidenţă de date calendaristice - la 1 martie 1867, primul nr. al Convorbirilor literare, la 1 martie 1873, primul nr. al Revistei contimporane - şi tot la 1 martie, dar în anul 1875, apare al doilea atac împotriva lui Eminescu, semnat de criticul debutant G. Gellianu, Poesiile D-lui Eminescu. Gellianu îşi începe studiul cu un citat din Balzac. întrebîndu-se care este scopul ,Schiţelor literare", răspunde: să prezinte ,critica a cîtorva din operele scriitorilor de la 1848 încoa".

,Dintre toţi scriitorii cari, în timpul din urmă, s-au încercat în poezie, d. Eminescu ne atrage mai cu dinadinsul privirile pentru că-l vedem pus în fruntea Ťnouei direcţiuniť. Cînd un critic de talia d-lui Maiorescu, recunoscînd negreşit imperfecţiunile d-lui Eminescu, îl pune însă alăturea, imediat alăturea (s.n.) cu marele nostru poet Alecsandri nu mai putem vedea în d. Eminescu un debutant..." (vezi p. 270, xerox).

în 1873, P. Grădişteanu afirmase: ,o poesie de d. Eminescu, de genialul d. Eminescu, pe care ,direcţiunea nouă" îl pune ,imediat alăturea cu D. V. Alecsandri".

Încercînd să găsească ,imperfecţiuni" de versificaţie în poeziile Mortua est şi în special în împărat şi proletar, G. Gellianu, alias Petre Grădişteanu, se întreabă:

,Pentru ce ne-a prezentat în Criticele sale, ca model, cîteva floricele ale d-lui Eminescu, la care nu poţi ajunge decît străbătînd un nămol de greşale de versificare, de rime imposibile, de imagini inexacte, de cuvinte fără sens, pe cari le repudiază sentimentul artei fie modernă, fie antică?"(vezi pp. 278, 288, xerox).

În 1873 Grădişteanu formulase: ,greşale grosolane de gramatică, de prosodie, de logică, cu toate pleoşniţele sale" şi ,Asemenea inepţii nu suntu tolerate nici unui şcolar din clasa a III-a gimnazială, şi d. Eminescu este în fruntea nouei direcţiuni!".

Acelaşi fond al atacurilor nedrepte la adresa poetului Eminescu. încă un argument la cele anterioare îl constituie metamorfozarea prenumelui Gellianu: primele trei articole, apărute cu pseudonim la rubrica ,Schiţe literare - Foi de toamnă, Poesii de N. Georgescu (nr. 1), Comentarii la Scrisoarea lui G. Dem. Teodorescu (nr. 2)şi Poesiile D-lui Eminescu (nr. 3) - sînt semnate: G.(eorge) Gellianu, următoarele două: Gr.(igore) Gellianu. La sumarul numerelor din anul 1875 (Tabla materiilor) George devine Grigore Gellianu, prenume şi nume atestat şi în comitetul de redacţie al primului număr al Revistei literare şi şciinţifice din 15 februarie, 1876, avînd ca director literar pe antijunimistul B. P. Hasdeu, care semnează în loc de program. Al doilea rămăşag, acrostihul La noi e putred mărul. La Conv(f)orbiri literare.

Credea oare Gellianu (P. Grădişteanu) că Revista contimporană, prin cele două farse ale lui Hasdeu, putea să determine ,nu o nouă direcţie, ci o direcţie sănătoasă"?

Realitatea literară infirmă această credinţă iluzorie. în 1880, Academia Română numeşte o comisie pentru modificarea ortografiei limbii române, din comisie făcînd parte: V. Alecsandri, G. Bariţiu, B. P. Hasdeu, Quintescu şi Titu Maiorescu, care prezintă un nou proiect de ortografie. în finalul raportului său, Titu Maiorescu spera ca Analele Academiei Române să renunţe la ortografia etimologistă şi să pună Academia Română în ,lăuntru" şi în fruntea ,mişcării literare".

Maiorescu, care îl citase pe Eminescu după V. Alecsandri, este acum în comisia academică împreună cu B. P. Hasdeu, care, în 1889 afirmă în necrologul apărut în Revista nouă din 15 iunie:

,Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel mai covîrşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare şi adevărata artă ca formă".

Imperfecţiunile de formă din primele poezii eminesciene, incriminate de G. Gellianu (Petre Grădişteanu) în cele două articole din Revista contimporană (1873 şi 1875) rămîn uitate în paginile acestei publicaţii.

în 1876, Revista contimporană înregistrează, între 1 ianuarie şi 1 iunie, şase numere. începînd cu numărul 7 fuzionează cu Revista literară şi şciinţifică şi apare cu titlul Revista contimporană, literară şi şciinţifică. în ultimul număr din 1 august 1876, redacţia aduce la cunoştinţa cititorilor săi următoarele: ,în urma dificultăţilor de diferite naturi ce întîmpină în parte, atît Revista contimporană, cît şi Revista literară şi ştiinţifică, mai toţi redactorii ambelor foi s-au învoit a le contopi, şi astfel la 1 iuliu trecut au început publicarea Revistei contimporane, literare şi şciinţifice. Criticul debutant, care la 1 martie 1875 îl atacase pe Eminescu, semnează în numărul 4 din 15 mai 1876 al Revistei literare şi şciinţifice o poezie fără titlu, cu semnul întrebării în loc de titlu, poezie care începe cu versurile:

,Pe cînd decepţiunea în laţu-i mă reţine,

Pe când chiar şi Speranţa a dispărut din mine".

Gellianu nu găseşte în lume ,nimic ca să-l încînte", nici glorie, nici nume. Ultima creaţie poetică a lui Gellianu este traducerea poeziei lui Byron Astăzi împlinesc 36 de ani, semnată ,Gr. Gellianu" în numărul 7 al Revistei contimporane, literare şi şciinţifice, cu titlul Ultimul cânt al Lui Lord Byron în Grecia. Să precizăm că în sumarul numărului nu se menţionează că este vorba de o traducere adaptată şi adecvată momentului, ci de o ,poezie... de Gr. Gellianu".

Ultima strofă în traducerea lui Gellianu (Grădişteanu împlinea în 1876 vîrsta de 36 de ani, ca şi Byron în 1824 - funcţionarul Gellianu avea mai mult cu 6 ani) sună astfel:

,Ca şi bravul care cade, mori şi tu cu arma^n mînă.

Aici moartea niciodată nu^nspăimîntă pe eroi;

Caută-ţi un loc în care să rămîie-a ta ţerână

Şi - repauză-te apoi".

Strofa finală în traducerea lui Petre Solomon din 1949, cu titlul original Astăzi împlinesc 36 de ani, este transpusă astfel:

,Caută mormântul unui luptător,

E cel mai bun, ce ţi se potriveşte.

Apoi priveşte'n jur, alege-ţi locul

Şi te odihneşte"8.

Cu numărul din 1 august 1876, Revista contimporană, literară şi şciinţifică îşi încetează apariţia. în comitetul de redacţie al celor două numere (1 iulie şi 1 august) figurează 23 de redactori, între care: Gr. Gellianu şi Petre Grădişteanu. în articolul Foi căzute din Convorbiri literare (1 decembrie 1876), Iacob Negruzzi credea că redactorul Grădişteanu ,s-a retras în iunie 1875 de la Revista contimporană" şi că după cîteva numere (în realitate, nr. 1 şi nr. 2) din 1876 ,directorul Hasdeu" al Revistei literare şi şciinţifice ,se supără şi pleacă".

Astfel se încheie Dosarul Gellianu. Dacă criticul meteoric Gellianu a existat ca persoană fizică, cum afirmă fără argumente temeinice Stan V. Cristea, dacă ,a existat într-adevăr" sau rămîne un pseudonim, cum au presupus Iorga, Călinescu şi Lovinescu, acest demers de istorie literară nu ,trebuie sancţionat ca atare". Este un demers al anului 2005, confirmat ,prompt" de Academia Română, cel mai înalt for al ştiinţei şi culturii româneşti, care nu-l înregistrează pe inexistentul Gellianu Gr. în Dicţionarul general al literaturii române, aşa cum procedează în cazul altor opere cu paternitate controversată, ca, de exemplu: Cîntarea României de N. Bălcescu şi Al. Russo, operă inclusă în Dicţionarul recent apărut.



1 N. Iorga, Istoria literaturii contemporane, I, Crearea formei, 1934, p. 112.
2 E. Lovinescu, T. Maiorescu, vol. I, 1940, p. 439-440.
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, p. 480.
4 Vezi Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), 1968, vol. I, p. 228.
5 Op. cit. p. 249.
6 Titu Maiorescu, Critice, Ediţie completă, vol. I, 1926, p. 278.
7 Vezi Mircea Anghelescu, V. Alecsandri către Iacob Negruzzi, Corespondenţă inedită, în Limbă şi literatură, vol. 10, p. 76.
8 Byron, Culegere de poeme. în româneşte de Petre Solomon. Studiu introductiv de Vera Călin, 1949, p. 94. 

Sursa : romlit.ro