vineri, 7 septembrie 2012

TEATRU RADIOFONIC




SÂMBĂTĂ 08 SEPTEMBRIE 2012 – ORA 10:00 - 13:00

RADIO SUFLEȚEL VĂ INVITĂ SĂ ASCULTAȚI
TEATRU RADIOFONIC
PIESA: NUMELE TRANDAFIRULUI  ( UMBERTO ECO )



Numele trandafirului (Il nome della rosa) este un roman al scriitorului italian Umberto Eco. Este o povestire istorică, dar și o anchetă pentru găsirea criminalului, având loc într-o mănăstire italiană în anul 1327. Elemente de semiotică, analiză biblică, studii medievale și teorie literară se adaugă ficțiunii. Publicat mai întâi în limba italiană în 1980, cu titlul Il nome della rosa (Numele trandafirului), traducerea în limba română a apărut 1984. Cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981.


Rezumatul subiectului

         Călugărul franciscan William de Baskerville ajunge într-o mănăstire în care s-a comis o crimă. El este însoțit de Adso din Melk, numit astfel după mănăstirea benedictină Stift Melk, unde a făcut primii pași ca și călugăr.
Pe măsură ce povestirea evoluează, alți călugări mor în mod misterios. Cele două personaje principale studiază o bibliotecă medievală labirintică, înțeleg forța distrugătoare a râsului și ajung față în față cu Inchiziția, pe care William de Baskerville o slujise în trecut, dar a părăsit-o între timp. Cu ajutorul logicii, și comițând greșeli semnalate de Adso (căruia Eco îi atribuie narațiunea), el reușește să dezlege misterul crimelor de la mănăstire, fără însă să reușească să prevină nici una.
La un nivel strict elementar, romanul exemplifică metoda scolastică pentru rezolvarea unei crime; este o metodă care era foarte cunoscută în secolul al XIV-lea, bazată pe raționament deductiv, în special pe silogisme. William refuză să accepte ca motiv al crimelor simpla posedare demonică, în ciuda faptului că demonologia servea adesea ca explicație. Deși în mănăstire există o înțelegere greșită a evenimentelor, iar călugării cred că trăiau ultimele zile înainte de venirea lui Anticrist (Apocalipsa după Ioan era o carte cunoscută în amănunt, și frecvent citată), William, prin concepțiile sale empirice, reușește să demonstreze că, de fapt, criminalii sunt oameni în carne și oase. Adunând fapte și observații, urmându-și intuiția și metoda dialectică, el hotărăște ce trebuie investigat, așa cum era prescris unui scolastic. Totuși, simpla folosire a logicii nu ajunge. Variatele semne și întâmplări au semnificație numai în contextele lor date, iar William trebuie să fie mereu atent la contextul în care interpretează misterul. Într-adevăr, întreaga povestire îl determină pe narator, Adso, și pe cititor să recunoască mereu contextul pe care îl folosește pentru interpretare, ridicând întregul text la niveluri variate, la care au semnificații hermeneutice diferite. Există de fapt cel puțin două narațiuni (activitatea de detectiv a lui William grefată pe dezbaterea religioasă, dar cu profunde implicații politice, dacă Cristos a avut în proprietate bunuri, mobile sau imobile) fiecare având interpretări și surse de semnificație variate. Multe interpretări și surse erau controverse în cadrul dezbaterii politico-religioase medievale, gravitând în jurul a ceea ce pare cheia spre înțelegerea și adevărata interpretare a cazului. Deși unele speculații ale lui William nu corespund exact cu evenimentele ulterioare, ele duc la rezolvarea cazului de la mănăstire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu