luni, 6 octombrie 2014

~ Ce minunata esti Valea Prahovei ~ Irina Loghin ~

Link direct pentru Winamp
Auditie placuta ! 

Încă din clasele primare am fost remarcată pentru această dragoste de a cânta. Eram considerată un lider muzical între colegi. Au urmat apoi IrinaLoghin.ro-7.JPGserbările şcolare, serbările de la sfârşit de an. Cântam „E aşa senină zarea, Şi-i atâta pace-n aer, Stau culcat şi torc într-una, Din al gândurilor caier...” îmi plăcea foarte mult. Ştiţi cum era atunci... erau la modă cântecele ruseşti. La serbările acelea veneau şi părinţii copiilor, care mă auzeau, mă îndrăgeau, mă încurajau. „Ce voce ai!” exclamau unii. Am avut-o învăţătoare pe doamna Elena Andreescu. La Văleni, am avut mai mulţi profesori. Când crescusem mai mare, participam la toate balurile din toate satele de lângă Vălenii de Munte. Alături de mine, era cunoscută şi sora mea, Florica. Ba, aş putea spune, era chiar mai înfiptă, mai îndrăzneaţă decât mine. Eu eram mai emotivă. Şi-a luat serviciu, s-a măritat... Ce ştiam era faptul că-mi plăcea să cânt melodiile Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Mariei Tănase... Cântam „A plecat mândra la vie”. 
De când urmam Şcoala populară de artă vroiam să am un repertoriu propriu. Primele cântece le-am învăţat de la mama şi de la tata. Tata, în special, ştia foarte multe melodii neştiute. Apoi, am adunat melodii din zonă de la bătrânii satului sau satelor. Versurile schelet au rămas. Am schimbat numai acolo unde am considerat necesar.
Când lucram laborantă la Văleni, eram foarte îndrăgită, inclusiv de directorul unităţii. Eram popularizată la staţia de amplificare din IrinaLoghin.ro-8.JPGVăleni, participam la concursuri, eram în echipa de dansuri etc... Tot atunci m-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti. Profesoară de teorie şi solfegiu îmi era doamna Geta Mazilu. Nu era numai o profesoară bună, ci şi o cântăreaţă frumoasă. Cu dânsa am început să învăţ muzica, tehnic, cum se spune. Îmi plăcea să solfegiez foarte mult, în special solfegiile melodioase, chiar dacă erau foarte grele. Era aici un bun profesor de canto, pe nume Octavian Cristescu. Când am făcut prima oară vocalize mă acompania la pian şi, văzând cât de sus urc, a rămas uimit. „Ştii că ai o perlă-n gât? Ştii ce glas sănătos ai? Ştii că ai urcat 4 octave? Uite ce e... Eu sunt profesor la Ansamblul Ciocârlia din Bucureşti. Acolo locuiesc. Aici doar predau. Te sfătuiesc să vii la Bucureşti, fiindcă aici te vei pierde, te vei limita...” Nu pot să spun că nu mi-a dat curaj.
Tot în acea perioadă, fratele meu, Ionel, a găsit în ziarul Informaţia Bucureştiului o notiţă care vorbea de un concurs pentru ocuparea unui post la Ansamblu Ciocârlia. Nu ardeam prea tare. Aici, la Văleni, eram foarte iubită. Cu clubul intreprinderii făceam turnee în Bulgaria, Iugoslavia... Directorul mă simpatiza foarte mult şi nu ar fi vrut în ruptul capului să plec din mijlocul lor. Mă atrăgea într-un fel gândul de a ajunge la Ciocârlia, care era cel mai prestigios ansamblu din ţară, dar, la Văleni eram legată sufleteşte prin Dan, o prietenă foarte bună - Puşa -, eram legată de întregul colectiv, care ţineau mult la mine pentru că şi eu făcusem totul să se simtă bine în preajma mea. Ştiţi poveţele tatălui meu... Nu aveam de unde şti atunci ce drum greu urma să parcurg. Mă gândeam, totuşi, cu bunul simţ ce-l dusesem de acasă, ce voi fi eu acolo. Aici ştiam cine sunt. Plecarea la Bucureşti însemna despărţirea de Dan. Oricum, nu mi-a fost indiferent anunţul despre concursul de la Ciocârlia. Până la concurs mai era o lună şi jumătate. Directorul, pe nume Vasiliu, îndrăgea atât de mult modul cum cântam, că venea la toate spectacolele mele şi chiar plângea. Era foarte afectiv.
Din Bucureşti, de la Ansamblul Ciocârlia, plecaseră secretarul muzical şi încă două persoane în căutarea unei soliste de muzică IrinaLoghin.ro-9.JPGpopulară din această zonă. Au fost la Ploieşti şi de acolo am fost recomandată. Deţineam deja câteva diplome de locul I. Recomandări au fost făcute de Casa de Cultură din Ploieşti şi de Filarmonică. Aveam 23 de ani pe atunci. În momentul în care am fost sunată la laborator, de la poarta întreprinderii, directorul a fost anunţat. Li s-a interzis vizitatorilor să dea ochi cu mine. „Să dispară imediat! N-au ce căuta aici! Nu le dau voie!” a zis el. Au încercat pe la altă poartă. Între timp, Puşa a mirosit ceva. Ea era în preajmă. A luat legătura cu mine „Vino, te caută cineva de la un ansamblu.” mi-a zis ea. Un portar, care de asemenea ţinea mult la mine, le-a spus că am camera în incinta fabricii şi nu e sigur dacă la terminarea programului ies din unitate. Prin urmare, era necesar să mă întâlnească. De aceea, era absolut necesar ca Puşa să mă anunţe... Puşa a vorbit cu ei şi au fixat o întâlnire în gară, la Văleni. Când am terminat serviciul, am plecat în gară pentru a-i întâlni. Erau George Botez, Georgică Cernocan, Eugen Gall, care a lucrat mult la televiziune. „Hai să te auzim!” au spus „Aici? Da, aici!...” La mersul trenurilor le-am cântat Pelinaş, pelin amar, Ghiocel din deal adus şi Uite, mamă, Ionel. Am dat această probă de cântat, în gară. Când au auzit cum cânt, mi-au completat imediat formularele pentru concurs, spunându-mi că sunt aşteptată peste o lună şi ceva.
Până la concurs, directorul nu aflase de cele petrecute în gară. Dar, culmea, tocmai când am plecat la Bucureşti, la concurs, cine credeţi că m-a dus cu maşina? Directorul! Era cu nevastă-sa. Făceau naveta la Bucureşti. Zic „Domnule director, mă luaţi şi pe mine la Bucureşti? Mă duc la sora mea mai mare, la Margareta, s-o ajut la gospodărie că e cam bolnavă”. Am reuşit cu asta s-o conving pe nevastă-sa. Poate că, dacă era singur, nu mă lua. Nu se poate să nu fi mirosit el ceva. M-au lăsat tocmai la Margareta.
A doua zi era concursul. Erau înscrişi 210 concurenţi. Eu figuram la numărul 192. Acolo, pe culoar, am cunoscut-o şi pe Maria Ciobanu, IrinaLoghin.ro-11.JPGcare era una dintre concurente. M-am împrietenit imediat cu ea. La acea oră, Benone Sinulescu era deja angajatul ansamblului. Preselecţia se desfăşura destul de greu. Juriul era cât se poate de exigent, fiind format din 22 de persoane - dirijori, compozitori, scriitori, solişti. Erau acolo George Georgescu, dirijorul Filmarmonicii George Enescu, Ionel Budişteanu, Victor Predescu, Marin Preda... Eram nerăbdătoare. Se făcuse ora cinci după amiază şi intraseră decât 40 de concurenţi. A doua zi trebuia să merg la serviciu, fiind de tură... Atunci mă duc la unul care era cu ordinea acolo şi-l rog să meargă la Eugen Gall, să vină, să stau de vorbă cu el. Am vorbit cu Eugen Gall, i-am spus de serviciu şi l-am rugat să mă ia mai repede. „Unde să pleci? Vrei să dai cu piciorul în tot?” a zis el. Nu ştiu cu cine şi ce a vorbit, cert este că după un sfert de oră m-a introdus în concurs. Aşa, îmbrăcată în uniformă şcolară din ultimul an de liceu, am cântat cântecele prezentate în gară. Acolo, în faţa juriului, mi s-a spus să cânt aceste cântece. Comisia nu m-a întrerupt deloc. Dar, nici eu nu am avut emoţii. Aveam un serviciu foarte bun şi dacă nu eram selectată, nu era un capăt de ţară. Totul era să încerc... Am zis că dacă o să fiu angajată şi nu o să plac publicului, mă întorc înapoi.
Regula era să cântăm şi un solfegiu. Ia uite, vine de la ţară... „Unde ai învăţat tu să solfegiezi? Cunoşti notele?” m-au întrebat ei „Am învăţat la Văleni, pentru că mi-a plăcut foarte mult”. Cum să nu ştiu dacă eram în anul III la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti. „Care solfegiu îl alegi?” Am ales cel mai complicat solfegiu, unul cu iz chinezesc. Am intonat corect. „Da, e bine” au adăugat. Au ieşit după mine Gall şi Botez, care mi-au spus „Nu pleci nicăieri din Bucureşti! Dacă nu ai unde să dormi, rezolvăm la camera de oaspeţi.” Trebuia să fim prezenţi a doua zi pentru selecţia finală. Dar, pentru a doua zi, am rămas doar 6: Maria Ciobanu, eu, Dumitru Constantiniu, una din Moldova... A doua zi, n-am mai cântat. Ne-am prezentat toţi şi ne-au spus „Au fost alese Irina Loghin şi Maria Ciobanu! Unde vei sta?” m-au întrebat. „Va locui la noi!” a spus sora mea, care era acolo cu soţul său.
M-am bucurat, de ce să nu recunoaştem, dar nu ştiam că voi parcurge o perioadă foarte grea, de multă trudă, cu multe satisfaceri, dar IrinaLoghin.ro-40.JPGşi necazuri, care m-au călit într-un fel şi m-au făcut să văd caractere şi caractere de oameni... Primele mele apariţii la repetiţii au fost primite cu răceală, aş putea spune, chiar cu invidie din partea colegilor. Dar, uşor, nu în chip brutal. Nenorocirea a fost cu serviciul...Când a aflat directorul, a urlat ca o fiară. Mânia nu a durat, însă, prea mult. Când m-am dus după transfer, s-a liniştit şi mi-a dat dreptate. Am dat un spectacol în fabrică, de rămas bun. Era o sărbătoare a fabricii şi directorul mi-a zis „Chiar dacă nu mai eşti a noastră, te rog să vii!” Asta era la trei săptămâni de la angajarea la Ciocârlia. Când mi-a dat transferul, directorul m-a chemat la el şi mi-a spus „Irina, am fost foarte rău cu tine. Eu nu le-am dat voie acelor persoane să intre în fabrică să stea de vorbă cu tine. Dar, tot timpul mă pisa regretul de ceea ce am făcut. Bine ai procedat. De ce să nu ajungi o Maria Lătăreţu sau o Ioana Radu?” Aşa mi-a zis directorul şi mi-a dat dreptate.
Maria Ciobanu a fost asimilată mai repede. Foarte greu mi-a fost. Ţin minte cât oi fi, plecasem într-o deplasare. Ne-am urcat în autobuz. Mie nu prea îmi plăcea mersul cu autobuzul, din cauza mirosului de benzină. M-am aşezat în faţă, să nu simt rău de maşină. A venit Ion Cristoreanu, mândru de el, şi zice „Ce, s-au ocupat locurile din faţă? Ei, fetelor, mai duceţi-vă în spate, că nu aţi terminat, încă, cu măturatul. Duceţi-vă la mătură, şi după aceea să vă aşezaţi aici, în faţă.” Atunci am văzut răutatea oamenilor. M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus în spate, plângînd. Maria Ciobanu s-a făcut că nu aude. Pentru gestul lui, nu l-am uitat nici în ziua de astăzi.
În spectacole, eu eram pusă să deschid programul. Sala, în primele minute, nu este încălzită, nu e pe deplin pregătită să recepţioneze IrinaLoghin.ro-13.JPGactul artistic. Dar, treptat-treptat, au fost nevoiţi să mă schimbe, pentru că eram bisată o dată, de două ori, sau de mai multe ori, ceea ce nu cadra cu postura mea de solist deschizător de program. Nu spun asta ca o laudă, ci doar să respect adevărul. Nu le-a fost uşor, pentru că, celelalte soliste aveau vechime mai mare decât mine. Pentru a nu supăra spiritele, uneori mă scoteau din program. Am suferit enorm când am văzut lumea atât de rea, de perversă, de invidioasă. Eu eram venită de la ţară, din oameni cumsecade. Mi-a fost foarte greu. De câte ori ascultam lista cu cei care cântau în program şi eu nu figuram pe acea listă, plângeam. Mergeam acasă, la soră-mea, puneam capul în pernă şi plângeam. M-am consumat tare mult. De aici, poate, mi s-a tras şi această sensibilitate sporită a nervilor. În schimb, Maria Ciobanu era pe primul plan. Era tot timpul băgată în scenă. Ce mai, era programată în partea a doua a spectacolelor. Uneori, mă puneau şi pe mine, dar nu atunci când se desfăşurau spectacole de amploare cu multă lume.  
Cel mai greu era învăţămăntul profesional. Asta însemna teorie, solfegii, istoria muzicii... Dădeam IrinaLoghin.ro-41.JPGverificări în fiecare an, exact ca şi la conservator şi dacă nu ştiai te aruncau afară, indiferent că erai Irina Loghin sau Maria Ciobanu, erai plăcută sau nu erai plăcută de public. Îţi desfăceau contractul de muncă dacă nu ştiai. Aici am învăţat adevărata muzică. Chiar dacă erai steaua-stelelor, te aruncau afară. Am rezistat la ansamblu până s-a desfinţat. Şcoala Populară de Artă era cu 10 trepte mai jos decât ceea ce învăţam la Ciocârlia. Aici l-am avut profesor şi pe Gheorghe Zamfir timp de trei ani. În timpul liber eram prieteni, dar la catedră era foarte exigent şi nu făcea rabat de la calitate. Ce să mai vorbim... Avea la acea oră două licenţe. Am avut de învăţat multe de la el, de la Ansamblu, în general. Era un ansamblu de mare prestigiu. Pot să spun că a fost o crimă că s-a desfinţat în 1970. Avea şi un cor de balet perfect. Nu era voie să fie una mai înaltă sau mai scundă. Pe lângă muzica populară şi balet, ansamblul mai avea o secţie de teatru şi cor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu