"drept a te face " - La pas cu Luminita Scotnotis
drept a te face
dreptatea e un spaţiu de bun comun
nicidecum o lege ce-şi aşteaptă aprobarea
e limita în care ne aflăm identitatea
..................
când totul îmi pare schimbat
mama şi tata nu mai sunt
s-au dus să-şi petreacă iubirile-n rai
încerc să adorm
în oglindă privind
copacul vieţii suspină
dansează luminile-n foşnete uscate
ca bruma în toamne tâmple lovind
nu mai e dealul
nici ierburile verzi
sunt trase-napoi în miezul dintâi
s-au dus să adune tăceri rătăcite
din ochiul ce tremură diamantin sub pleoape
o albastră copilărie mi s-a pus
alerg himere motivate
la ziduri de nopţi nedormite
iar leagănul acela
în care îmi dezveleam visele
zburându-le departe
a rămas agăţat de o stea
de unde stă să cadă odată cu ea
îmi crapă smalţul crengilor
şi nu am rădăcină pentru o altă joacă
ieri mi-am deschis gândul într-un urlet
prin care să coboare tot alaiul îngeresc
din linişti ancestrale
cu o-mbrăţişare uşoară
copilul e singur şi trist
în dorul primelor cuvinte
din sângele cald izvorăşte durere
de vreme ce nu exist între pretenţii
şi nu am cui să bat
nici toc la uşa de afară
descifrez polar
vibraţie în spaţiul ucigaş
praful aruncat peste ape
adâncire-n alb
ca inima când de iubire bate
îmi caut de teamă hotărârea
timpul nu mai pune niciun preţ
pe apropierile mele
de nu pot să dau tălpilor paşi
ospiciul de nebuni eliberaţi
din care rupeau vulturi bucaţi de lumină
nu-l văd aşezat
nu mai am loc de rugăciuni
cad în genunchi
icoana
şi ea cade
în apusul verdelui soare
razele se sparg
de sub o aşchie de viaţă
piciorul stâng
sângerează infinit blajin de fecioară
o zi înflorită la poalele crucii
de pe malul regretului
îmi vorbeşte scuza
eu ca şi păcat îmblânzit de pântecele mamei
nu găsesc acoperiş la umbra căruia
să-mi las câinii liberi
doar cetatea şerpilor
îşi mai păstrează porţile deschise
curiozitatea însă e riscantă
.............................................
mi-e liniştea ce mă lasă afară
din ce în ce mai plictisiţi de drum
pe caldarâmul neputinţei nu cresc macii
acidul vremii
fermentează chipuri de oameni
în butoaie de ceară
plasticitate în cuiburi de viespi
iar tu mă trezeşti
după nenumăratele plimbări printre galaxii
nu găsesc punte
cum să-ţi încap golul
aceleaşi trăsături stimulatoare
în coatele tocite
nicio stare accidentală
în care să-mi pot abandona nesfârşitul
glasuri crude nobile
absorbţii colorate
infime depozitări în avort inconştient
de ce să-mi vezi plângerea din mila ochilor
omizile s-au înmulţit
iar copacul îşi pansează rana ultimei frunze
mai am şanse să-mi calculez nu ştiu ce limită
în răscoala memoriei
conjugând spaţii retrase-n rădăcinile somnului
să nu mă trezeşti la întoarcere
puntea păcatului e sub aripile fluturelui alb
iar mătasea anotimpului-om
şi-a întins în putrefacţie verticală
ca o caracatiţă în apa verde şi dulce a liniştei
plutirea
dacă paşii secunzi îşi privesc inapoia
atunci dresorul tălpilor durute
cu ce să-şi cicatrizeze opririle
poate cu un meteor
când îşi străpunge punctul
din toate nodurile simţului
lăsându-se afară
s-au stins luminile
trag oblonul nopţii peste gând
iar ochiul îşi continuă drumul
pe cealaltă linie
pe care nu-mi pot plimba formele
...............................
lasă-mă să-mi declar trecerea
apa şi ceaţa
labirinturi ce nu-mi dau loc
să-mi declar trecerea
sunt umbră a luminii neîncepute
îmi atingi moalele capului
şi copitele aburirii mă sfărâmă
fug
mă-nchid în ochiul de apă
iar graiu-mi trece într-o adâncă secetă
bulgări de sare lovesc aripile fluturelui
în rama caldă a icoanei
pânza îşi plânge tortura
mă deprimă pribegiile nesfârşite ale poeţilor
sunt ca nişte copilării pedepsite
să-şi ţină braţele deschise
şi lor ca şi mie
se va-ntâmpla
pentru un strop de linişte
ne vor resorbi din absenţă
în alunecusul fascinant al minţii
vor dezgropa opreliştile uitate
din genunchii roşi ai cuvintelor
dacă-mi desenezi bucuria în susurul lunii
o clipă aş putea să-mi măsor lutul
ştii
privirile lungi
nu încap în apele adânci
şi nici în palma de ceaţă
sub care mi-ai înfipt stările
mai am o iarnă-nflorită
cu degete de plutitoare morţi
în care nu-mi vei putea ghici prezenţa
şi iar mă-ntorc în mine
ca şi cum m-aş arunca
în prăpastia deschisă pe creierul mic
când umbra-mi prinde viaţă
în sângele timpului
zări pofticioase trag soarele-n eclipsă
punându-mi piedică plecării
Luminita Scotnotis
Comentarii
Trimiteți un comentariu