luni, 28 noiembrie 2011

POVESTEA ANEI MARIA

Astazi va aduc in atentie povestea fiicei noastre, a familiei noastre, precum si multe alte ganduri.
Povestea Anei Maria
O prezint in fata oamenilor stiind ca este copilul lui Dumnezeu si are un scop in aceasta viata. Trebuie tratata cu respectul si onoarea de care are parte oricine.
17.06.1998, o zi frumoasa si mult asteptata. In jurul orei 14:30 s-a nascut fetita de 3,6 kg si 53 cm ANA-MARIA, cea pe care tatal si-a dorit-o foarte mult. Dupa 3 zile am venit acasa cu fetita de la spital. Totul parea normal. ANA manca si dormea fara ca noi sa stim ce ne asteapta.
La trei luni medicul pediatru a spus ca este suspecta de luxatie congenitala bilaterala de sold, afirmand ca aproape toate fetitele care se nasc cu greutate mare au luxatie de sold si ca medicul ortoped o va rezolva in primul an de viata.
De aici a inceput tot calvarul pe care il ducem si astazi. La Grigore Alexandrescu i s-a pus de catre dr.Socolescu un ham Paulik, pe care nu avem voie sa il dam jos decat la baie. Ne duceam in fiecare saptamana la spital sa facem radiografii, dar nu a fost de ajuns. A facut si o infectie puternica in tot corpul, dar mai ales la cap (furunculoza) cu riscul de a face septicemie.
A trecut 1 an si ne-am dus sa scoatem hamul. Eram bucurosi ca fetita va scapa de acest calvar, dar vestea ca avea tetrapareza spastica, ne-a naucit.
Dupa un timp am intrebat: ” De ce fetita noastra ? ” si ” Ce vom face ? ”
In urma unor noi investigatii la spitalul nr.9, i s-a fixat diagnosticul de tetrapareza spastica si agenezie partiala de corp calos.
Am fost ingroziti cand doamna doctor Burloiu ne-a spus ca fetita nu va merge niciodata, va face crize de epilepsie, nu va vorbi si nu se va descurca singura niciodata.
A urmat o foarte lunga perioada de terapii pentru recuperare la Oradea, Arad, Techirghiol, Gura Ocnitei, procesul de recuperare fiind foarte lent.
Dupa un sir lung de operatii fara prea mult succes, fetita a inceput sa frecventeze centru de zi Aurora si s-a vazut o oarecare ameliorare, dar fara progrese motorii.
La varsta de 10 ani si jumatate au aparut si crizele de epilepsie, in somn la inceput mai apoi si ziua. I-a fost prescris tratament, dar crizele tot au continuat. I-au fost prescrise alte doua medicamente antiepileptice si am  reusit sa tinem crizele sub control .
In 2008-2009 am reusit sa plecam la Chisinau pentru a face miofibrotonomie subcutanata cu anestezie totala. Spasticitatea s-a mai redus, dar interventia trebuia facuta an de an, pana fetita se recupera total. Lipsa banilor nu a mai facut posibila o alta plecare la Chisinau ( o interventie costa 1850 euro ).
In acesti 12 ani si jumatate a fost in mintea mea o singura intrebare: ” Cum sa rezist ? “. Constientizez dureros faptul ca primul meu copil depinde de mine si de sotul meu. La un moment dat m-am hotarat sa las la o parte durerile mele si sa traiesc intens fiecare clipa alaturi de copil.
Am cautat o cale de comunicare prin care sa-i transmit cat mai multa dragoste si incredere. Vorbesc tot timpul cu ea, o ajut sa inteleaga cat mai bine limbajul folosit, sa faca legatura intre obiect si cuvant. Cel mai usor de inteles este limbajul iubirii.
Am incercat sa-i facem viata mai usoara, si sa-i transmitem iubirea noastra neconditionata.
As putea scrie la nesfarsit prin cata durere am trecut si trecem in fiecare zi, dar suferinta este cu siguranta in sufletele noastre.

 http://www.fundatianane.ro/povestile-prietenilor-lui-nane/povestea-anei-maria/

Un comentariu:

  1. NU E MARE OPERA UNDE E MULT MATERIAL, CI ACCEA UNDE E MULT SUFLET...N. IORGA

    RăspundețiȘtergere