INTERVIU ADRIAN SARMASAN - TOP ROMANESC
Adrian Sărmăşan: Sunt genul de artist ”fără astâmpăr” care nu se va opri niciodată, atâta vreme cât are ceva de spus
Îmi pare un pic nefiresc pentru lumea în care trăim: trepidantă, cu bătăi repezi şi neapărat gălăgioase şi totuşi, muzica, numele lui, neatârnate prea tare de cuiul legendar al cenaclului folk, istoric de-acum, condus de Adrian Păunescu, n-au rămas neciupite, neatinse de sufletul celor care îşi trăiesc iubirile cu cuvinte alese, cu simţiri fierbinţi căci, cum altfel, poţi iubi fără dor, fără vibraţie?!… Adrian Sărmaşan asta este! Un autor, un cântăreţ al iubirii, coaja de romantism la care râvnim cu toţii chiar dacă, din orgoliu, ne batem cu pumnii în piept, crezându-ne ridicoli de ipostaza de protagonist într-o poveste de iubire. Sărmăşan demonstrează, cucerind chiar inimile prietenilor Top Românesc cu două din creaţiile recente, “Visez de-nebunesc” şi “Crede-mă, pe tine te iubesc” că, dincolo de orice trend muzical sau nu, există mai întâi, o poftă nebună şi irecuperabilă de a asculta vibraţia sufletului. Al tău şi al celorlalţi!
Rep: Puţine s-au spus până acum despre Adrian Sărmăşan. S-ar putea spune că lăsaţi muzica, poezia să vorbească despre dvs. Şi dacă, totuşi v-aş întreba cum arată cartea de vizită a cantautorului Adrian Sărmăşan, ce răspuns mi-aţi da?
Adrian Sărmăşan: O să vă răspund foarte sincer şi la fel de natural precum starea care mă caracterizează. Există un album “Oare” lansat în anul 2007, participări la aproape toate festivalurile de gen din ţară, cântări şi spectacole, câteva chiar în Italia. Anul 2008 aduce cu el lansarea volumului de poezii “Dacă vrei”, turneu naţional 2010 cu trupa “Compact” alături de colegul şi bunul meu prieten Laszlo Kovacs. Lansarea celui de-al doilea album “Visez de-nnebunesc “ -2011, album realizat tot cu “Euromusic “ Cluj, graţie producătorului Florin Puică, un mare iubitor de muzică şi de frumos, album la care am avut plăcerea să colaborez cu mari artişti ca: Zoia Alecu, Narcisa Suciu, Elena Mândru, Lucian Darie, muzicutistul Marcian Petrescu, Jimi Laco, pianistul Alexandru Malschi şi nu în ultimul rând “academicul “chitarist”, cum spuneam, colegul meu Laszlo Kovacs. În prezent, se poate spune că lucrez la cel de-al treilea album de pe care face parte şi acest cântec “Crede-mă, pe tine te iubesc“, propus de Domnia Voastra la “Topromanesc”, lucru pentru care vă mulţumesc mai ales că mă aflu a doua oară aici, prima dată fiind cu piesa “Visez de-nnebunesc “. Volumul de poezie “Raiul Lupilor Îngeri “ cu puţin ajutor divin sper să fie editat în 2012 şi tot atunci şi albumul despre care anticipam . După cum vedeţi există o carte de vizită artistică şi sper să o îmbogatesc de la an la an. Trebuie să ştiţi despre mine că sunt genul de artist ”fără astâmpăr” care nu se va opri niciodată, atâta vreme cât are ceva de spus şi vă asigur ca eu am înca multe de spus.
“Legatura dintre aviaţie şi viaţă este această stare inegalabilă care te îndeamnă să iubeşti veşnic…”
Rep: Profesia dvs de baza e cea de aviator? Care să fie atunci legătura între un aviator şi un poet?Cît de mult v-a ajutat profesia de bază în zona muzicii?
A.S: Este o vorba, dragă mie şi un cantec născut de mult, când ideea de a fi aviator era la fel de iubită şi adorată, chiar dacă este uşor subiectivă “aviaţia dă senzaţia şi te învaţă să iubeşti“. Legatura dintre aviaţie şi viaţă este această stare inegalabilă care te îndeamnă să iubeşti veşnic, aceasta senzaţie ….fără oprire. Faptul că am fost aviator m-a ajutat mult pentru că am fost plecat de-acasă ceva vreme şi implicit am cunoscut oameni, locuri, tradiţii, obiceiuri, lucruri care au amprentat fiinţa mea şi care m-au influenţat chiar în actul artistic. Ţin minte că, în şcoală, la Bobocu’, aproape la fiecare sfârşit de săptămână ne strângeam destul de mulţi colegi, luam chitara sau chitările, ieşeam pe camp, langa aerodrom şi cântam uneori până dimineaţă, cand plecam la vestitul Moş Gheaţa după încă un Bitter festival “Mamaia” (unica şi singura băutură găsită acolo) pe care o diluam cu multa lămâie şi apoi mâncam conserve de peşte în sos tomat rezervele de “just in case” şi chiar dacă nu erau deosebite la gust, era muzică şi starea pe care nu ne-o putea lua sau plăti nimeni din lume …eram fericiţi .
Rep: De la cine aţi învăţat muzică? Şi de cînd?
A.S: Primele acorduri, primele acomodări cu chitara le-am deprins de la Nelu Roşca (propus şi el recent la Top Românesc-n.r) un concitadin şi el artist, care a cântat pe vremuri în trupa “Optimiştii” şi care canta şi azi, un om bun şi nostalgic. Asta se întâmpla pe la vârsta de doisprezece ani. Încet, încet, am învăţat să cânt “furând” de la unul la altul acorduri, artificii, bătăi, digitaţii, ciupeli mai multe până am reuşit să-mi găsesc un stil aparte lucru care a venit destul de târziu, am tot explorat nefiind pe deplin mulţumit sau împăcat cu dorinţele spre care tindeam. Dar, odată având targetul bine definit, am început să scriu şi, după cum vedeţi, construiesc mereu câte o bucăţică din viaţa mea şi sper din tot sufletul să vă bucur cu muzica şi versul sau textul meu .
“Am fost un membru sporadic al Cenaclului Flacăra…”
Rep: Când v-aţi întâlnit prima dată cu scena şi ce aţi simţit?
A.S: Anul 1979-1980 a fost anul când am urcat pe prima scenă adevărată, asta fiind cea a Cenaclului Flacara la Alba-Iulia pe atunci Casa de Cultura a Sindicatelor. Eram elev la Liceul Militar “Mihai Viteazul” de altfel am fost chiar prima promoţie a acestui minunat liceu . Am interpretat una din primele mele piese de cantautor “Ploaia” cântec care l-a impresionat plăcut pe Adrian Păunescu şi atunci pe loc am devenit unul din membrii Cenaclului. Ţin minte că eram supărat şi foarte nefericit pentru că nu puteam să particip la turneele prin ţară pentru viaţa militară şi scoala pe care o urmam, regimul era strict şi chiar sever. Eram o şcoală de profil matematică-fizică pe lângă regimul militar şi nu era posibil să pleci din unitate doar la sfârşit de săptămână şi atunci cu bilet de voie de la comandantul de pluton său de companie. Oricum, am fost privilegiat pentru că eram un elev destul de bun la învăţătură si toţi profesorii mă apreciau şi din punct de vedere artistic, aşa că puteam pleca la sfârşit de săptămână …ghiciţi unde…. acolo unde cânta “Flacăra”, aşadar eu am fost un membru sporadic al acestui mare grup de mari artişti, dar m-am simţit bine între ei mai ales că atunci în aceea perioadă erau cam cei pe care –i numim “legende” vii (Vasile Seicaru, Ducu Bertzi, Victor Socaciu, Mircea Vintila, Zoia Alecu, Doru Stanculescu )şi chiar ne mândrim cu aşa mari artişti . Mai era şi Vali Sterian, unul dintre marile talente ale acestui neam …fie-i ţărana uşoară. Trebuie să vă spun că, atunci în 1980, am avut mult mai puţine emoţii la aceea vârstă, când am urcat pe scenă decât în 2007, când am revenit în plan artistic. Emoţiile au fost, daca vreţi direct proporţionale ca intensitate cu anii “pierduţi”.
„E destul de greu să cânţi pe versurile tale, pentru că asta înseamnă că trebuie să te implici foarte adânc în mesaj şi trăire…”
Rep: Versurile, în cazul dvs şi în general la folk, au încărcătură profundă, de aceea vreau să vă întreb, când compuneţi o melodie, scrieţi mai întâi versurile sau muzica? Cum se întâmplă la dvs actul creaţiei?
A.S: Depinde de starea pe care o am, depinde foarte mult de emoţia ce ma încearcă pentru că eu nu pot să scriu fără emoţie. E un lucru care mă învăluie plăcut atunci când compun muzica şi versul sau textul respectiv, depinde de cântec şi de mesajul lui. Scriu unde mă prinde inspiraţia de multe ori, scriu în masina, la birou, în vizite, întâlniri diverse pe care le am, cum spuneam, toate vin din viaţa la care particip şi nu numai, aleg crochiurile, scheletele muzicale, scrierile dorite şi încep să le leg, dacă ies din prima e foarte bine, însă dacă simt că nu-mi place ceva sau nu sunt mulţumit în interiorul meu de cum a ieşit cântecul, nu-l abandonez, doar “îl las deschis” fără a fi finalizat.
“Nu este simplu să-ţi asumi stările personale şi să vrei să le cultivi într-o epocă în care lumea laudă mai cu seama pragmatismul”
Am cântece la care, datorită versurilor sau linilor melodic, am lucrat unul sau chiar doi ani. În fine, actul de creaţie nu e un lucru simplu cum poate mulţi cred, e destul de greu să cânţi pe versurile tale, asta însemnând că trebuie să te implici foarte adânc în mesaj şi trăire. După cum ştiţi, muzica folk este un act artistic predominat de emoţie atât ca valoare expresivă umană, cat şi ca valoare artistică. Nu este simplu să-ţi asumi stările personale şi să vrei să le cultivi într-o epocă în care lumea laudă mai cu seama pragmatismul. Numeroase societăţi îşi clădesc pedagogia pe controlul emoţiilor prin raţiune, prin pragmatism aproape învăţând individual că e o impudoare să-ţi recunoşti sensibilitatea “decapitând” astfel personalitatea şi aşa fragilă a omului “emoţional”. Eu spun că trebuie să lasam emotiile să traiasca în noi, să nu ni le înăbuşim, de multe ori ele ne dirijează mult mai bine în viaţăa decât o fac sistemele raţionale. Dialogul pe care nu-l reinventează poezia ci doar încearcă, o traducere a acestuia este folkul acest izvor înca limpede al omului liber.
Rep: Cum s-a născut „Crede-mă, pe tine te iubesc”, piesa propusă în luna noiembrie la Top Românesc? Are o poveste a lui cântecul? Povestiţi-ne puţin…A.S: ”Crede-ma pe tine te iubesc “ s-a născut foarte repede, dar destul de târziu. Paradoxul vine pentru faptul că îmi doream de ceva vreme să pictez o panză în această perioadă a anului, undeva la sfârşit de octombrie când pădurea îmbraca toate culorile de la negru intens până la roşu aprins, te trec fiori de plăcere când vezi atâtea culori dansând şi aerul …aerul este unic doar atunci, strict atunci …ei bine, n-a fost să fie cu pânza, dar a venit cântecul, am “văzut” atâta lumină şi culoare încât am realizat “ pictura” cu pădurea peste Arieş, râul ce străbate întreaga Ţara a moţilor, un ţărm de vis şi pasiune, tradiţie şi multă istorie. Aici, pe meleagurile mele, am realizat şi videoclipul la care au participat şi colegii cu care cant Laszlo Kovacs şi, mai nou, colaboratorul şi prietenul jimi Laco. Povestea cântecului este una simplă, eterna aş spune şi anume că dragostea nu moare niciodată, iar speranţa este flacăra nestinsă a motivului pentru care trăim …
Rep: Ce vă incomodează la scris? Ce/cine vă fură din inspiraţie? Ce vă îndepărtează de actul creaţiei?
A.S: O să spuneţi că sunt nebun dar să ştiţi că cel mai mult mă deranjeaza chiar sufăr atunci când pierd cuvinte , note muzicale, frânturi, idei care imi vin în anumite momente, pe care nu am cum să le aştern, tot din motive foarte întemeiate (sunt în locuri .. fără stilou, pix , reportofon sau orice altceva care îmi poate păstra ideea clipei respective). Am pierdut aşa câteva cântece frumoase cu siguranţă dar asta e …nu le poţi avea pe toate în acelaşi timp . Dacă sunt acasă şi simt că trebuie să scriu pentru că e un moment bun scriu pur şi simplu. Am zile În care scriu, nu fac altceva , mă “inchid “ undeva nu mai răspund la telefoane până-mi “trece” …dar durează puţin şi revin în lumea mea .Nu fac nimic din ce nu convine sufletului meu, am învăţat asta de curând, de fapt am realizat că este foarte important să trăieşti cu adevărat în muzica şi versul tău …de pildă, am încercat până anul trecut să scriu un poem despre tatăl meu care a fost un om deosebit şi pe care l-am iubit ca pe Dumnezeu chiar dacă relatiile noastre nu erau din cele mai strălucite, eternul serial “tată-fiu”. Nouă ani de când s-a stins am căutat cuvintele, versurile, vorbele tot ce putea să însemne poemul dorit. Scriam şi simţeam de fiecare dată că nu e ceea ce vreau cu adevărat. Într-o dimineaţă însă m-am trezit (nu voi uita niciodată acea zi, 4 mai 2010) am venit în birou şi parcă teleghidat am scris poezia în câteva minute fără să iau creionul de pe hârtie. La sfârşit, am avut aşa emoţii puternice încât am stat singur aproape întreaga zi. Eu am sa va scriu aici poemul poate îl pastrati pentru dumneavoastră, sunt convins că spatiul nu vă oferă posibilitatea să puteti publica şi aşa ceva. (puteţi citi poemul aici)
“Societatea în care trăim acordă foarte puţin artistului; condiţia lui este umbrită de necesităţile iminente ale vieţii”
Rep: Vă câştigaţi acum existenţa strict din muzică? Poate trăi artistul indiferent de arta pe care o propagă în România de azi?
A.S: Nu, sigur ca nu-mi câştig existenţa din muzică. Aş spune că e chiar invers, eu sunt unul dintre cei care investesc în mine ca artist şi asta nu e un lucru rău pentru că este foarte greu să găseşti resurse financiare pentru acte de creaţie repectiv albume, cărţi, lansări etc. Societatea în care trăim acordă foarte puţin artistului, de aceea condiţia acestuia este de cele mai multe ori umbrită de necesităţile iminente ale vieţii. Păcat, mare păcat. Îmi plac respect şi admir oamenii care iubesc şi respectă valorile, noi, românii suntem un neam valoros însă încă nu ne dăm seama cu adevărat. Nu vreau să spun prea multe despre ceea ce cred eu în legatură cu promovarea artistic, la asta se pricep alţii. În schimb pot spune ca atata nonvaloare şi kitch cât există la noi nu prea vezi în alte ţări civilizate. Din păcate, sunt prea puţine radiourile şi emisiunile care promoveaza valori şi muzica bună de obicei aceştia sunt “ultimii mohicani” cum îmi place să-l numesc şi pe Domnul Titus Andrei, sper să nu se supere prea tare.
Rep: În final, vreau să ne transmiteţi un gând cu rimă din partea dvs pentru prietenii Top Românesc şi Titus Andrei…
Este oare întâmplare
Să vezi stele în mişcare
Şi să te imaginezi voinic
Chiar dacă eşti un pitic
Pentru că eu nu greşesc
Când va spun că va iubesc.
Titus .şi cu ceata sa,
Au treaba cu muzica
Cea mai bună-o dăruiesc
Numai la “topromanesc”
De aceea vă doresc
Sărbatori cu iz domnesc
Pentru toţi ascultătorii “Radio România Actualităţi “ şi pentru realizatorii ei mult respect şi consideraţie .
Autor: Ioana Matfeev, 7 februarie 2011
Sursa : http://www.topromanesc.ro/adrian-sarmasan-sunt-genul-de-artist-fara-astampar-care-nu-se-va-opri-niciodata-atata-vreme-cat-are-ceva-de-spus/#.TzFp4KYhehk.facebook
Îmi pare un pic nefiresc pentru lumea în care trăim: trepidantă, cu bătăi repezi şi neapărat gălăgioase şi totuşi, muzica, numele lui, neatârnate prea tare de cuiul legendar al cenaclului folk, istoric de-acum, condus de Adrian Păunescu, n-au rămas neciupite, neatinse de sufletul celor care îşi trăiesc iubirile cu cuvinte alese, cu simţiri fierbinţi căci, cum altfel, poţi iubi fără dor, fără vibraţie?!… Adrian Sărmaşan asta este! Un autor, un cântăreţ al iubirii, coaja de romantism la care râvnim cu toţii chiar dacă, din orgoliu, ne batem cu pumnii în piept, crezându-ne ridicoli de ipostaza de protagonist într-o poveste de iubire. Sărmăşan demonstrează, cucerind chiar inimile prietenilor Top Românesc cu două din creaţiile recente, “Visez de-nebunesc” şi “Crede-mă, pe tine te iubesc” că, dincolo de orice trend muzical sau nu, există mai întâi, o poftă nebună şi irecuperabilă de a asculta vibraţia sufletului. Al tău şi al celorlalţi!
Rep: Puţine s-au spus până acum despre Adrian Sărmăşan. S-ar putea spune că lăsaţi muzica, poezia să vorbească despre dvs. Şi dacă, totuşi v-aş întreba cum arată cartea de vizită a cantautorului Adrian Sărmăşan, ce răspuns mi-aţi da?
Adrian Sărmăşan: O să vă răspund foarte sincer şi la fel de natural precum starea care mă caracterizează. Există un album “Oare” lansat în anul 2007, participări la aproape toate festivalurile de gen din ţară, cântări şi spectacole, câteva chiar în Italia. Anul 2008 aduce cu el lansarea volumului de poezii “Dacă vrei”, turneu naţional 2010 cu trupa “Compact” alături de colegul şi bunul meu prieten Laszlo Kovacs. Lansarea celui de-al doilea album “Visez de-nnebunesc “ -2011, album realizat tot cu “Euromusic “ Cluj, graţie producătorului Florin Puică, un mare iubitor de muzică şi de frumos, album la care am avut plăcerea să colaborez cu mari artişti ca: Zoia Alecu, Narcisa Suciu, Elena Mândru, Lucian Darie, muzicutistul Marcian Petrescu, Jimi Laco, pianistul Alexandru Malschi şi nu în ultimul rând “academicul “chitarist”, cum spuneam, colegul meu Laszlo Kovacs. În prezent, se poate spune că lucrez la cel de-al treilea album de pe care face parte şi acest cântec “Crede-mă, pe tine te iubesc“, propus de Domnia Voastra la “Topromanesc”, lucru pentru care vă mulţumesc mai ales că mă aflu a doua oară aici, prima dată fiind cu piesa “Visez de-nnebunesc “. Volumul de poezie “Raiul Lupilor Îngeri “ cu puţin ajutor divin sper să fie editat în 2012 şi tot atunci şi albumul despre care anticipam . După cum vedeţi există o carte de vizită artistică şi sper să o îmbogatesc de la an la an. Trebuie să ştiţi despre mine că sunt genul de artist ”fără astâmpăr” care nu se va opri niciodată, atâta vreme cât are ceva de spus şi vă asigur ca eu am înca multe de spus.
“Legatura dintre aviaţie şi viaţă este această stare inegalabilă care te îndeamnă să iubeşti veşnic…”
Rep: Profesia dvs de baza e cea de aviator? Care să fie atunci legătura între un aviator şi un poet?Cît de mult v-a ajutat profesia de bază în zona muzicii?
A.S: Este o vorba, dragă mie şi un cantec născut de mult, când ideea de a fi aviator era la fel de iubită şi adorată, chiar dacă este uşor subiectivă “aviaţia dă senzaţia şi te învaţă să iubeşti“. Legatura dintre aviaţie şi viaţă este această stare inegalabilă care te îndeamnă să iubeşti veşnic, aceasta senzaţie ….fără oprire. Faptul că am fost aviator m-a ajutat mult pentru că am fost plecat de-acasă ceva vreme şi implicit am cunoscut oameni, locuri, tradiţii, obiceiuri, lucruri care au amprentat fiinţa mea şi care m-au influenţat chiar în actul artistic. Ţin minte că, în şcoală, la Bobocu’, aproape la fiecare sfârşit de săptămână ne strângeam destul de mulţi colegi, luam chitara sau chitările, ieşeam pe camp, langa aerodrom şi cântam uneori până dimineaţă, cand plecam la vestitul Moş Gheaţa după încă un Bitter festival “Mamaia” (unica şi singura băutură găsită acolo) pe care o diluam cu multa lămâie şi apoi mâncam conserve de peşte în sos tomat rezervele de “just in case” şi chiar dacă nu erau deosebite la gust, era muzică şi starea pe care nu ne-o putea lua sau plăti nimeni din lume …eram fericiţi .
Rep: De la cine aţi învăţat muzică? Şi de cînd?
A.S: Primele acorduri, primele acomodări cu chitara le-am deprins de la Nelu Roşca (propus şi el recent la Top Românesc-n.r) un concitadin şi el artist, care a cântat pe vremuri în trupa “Optimiştii” şi care canta şi azi, un om bun şi nostalgic. Asta se întâmpla pe la vârsta de doisprezece ani. Încet, încet, am învăţat să cânt “furând” de la unul la altul acorduri, artificii, bătăi, digitaţii, ciupeli mai multe până am reuşit să-mi găsesc un stil aparte lucru care a venit destul de târziu, am tot explorat nefiind pe deplin mulţumit sau împăcat cu dorinţele spre care tindeam. Dar, odată având targetul bine definit, am început să scriu şi, după cum vedeţi, construiesc mereu câte o bucăţică din viaţa mea şi sper din tot sufletul să vă bucur cu muzica şi versul sau textul meu .
“Am fost un membru sporadic al Cenaclului Flacăra…”
Rep: Când v-aţi întâlnit prima dată cu scena şi ce aţi simţit?
A.S: Anul 1979-1980 a fost anul când am urcat pe prima scenă adevărată, asta fiind cea a Cenaclului Flacara la Alba-Iulia pe atunci Casa de Cultura a Sindicatelor. Eram elev la Liceul Militar “Mihai Viteazul” de altfel am fost chiar prima promoţie a acestui minunat liceu . Am interpretat una din primele mele piese de cantautor “Ploaia” cântec care l-a impresionat plăcut pe Adrian Păunescu şi atunci pe loc am devenit unul din membrii Cenaclului. Ţin minte că eram supărat şi foarte nefericit pentru că nu puteam să particip la turneele prin ţară pentru viaţa militară şi scoala pe care o urmam, regimul era strict şi chiar sever. Eram o şcoală de profil matematică-fizică pe lângă regimul militar şi nu era posibil să pleci din unitate doar la sfârşit de săptămână şi atunci cu bilet de voie de la comandantul de pluton său de companie. Oricum, am fost privilegiat pentru că eram un elev destul de bun la învăţătură si toţi profesorii mă apreciau şi din punct de vedere artistic, aşa că puteam pleca la sfârşit de săptămână …ghiciţi unde…. acolo unde cânta “Flacăra”, aşadar eu am fost un membru sporadic al acestui mare grup de mari artişti, dar m-am simţit bine între ei mai ales că atunci în aceea perioadă erau cam cei pe care –i numim “legende” vii (Vasile Seicaru, Ducu Bertzi, Victor Socaciu, Mircea Vintila, Zoia Alecu, Doru Stanculescu )şi chiar ne mândrim cu aşa mari artişti . Mai era şi Vali Sterian, unul dintre marile talente ale acestui neam …fie-i ţărana uşoară. Trebuie să vă spun că, atunci în 1980, am avut mult mai puţine emoţii la aceea vârstă, când am urcat pe scenă decât în 2007, când am revenit în plan artistic. Emoţiile au fost, daca vreţi direct proporţionale ca intensitate cu anii “pierduţi”.
„E destul de greu să cânţi pe versurile tale, pentru că asta înseamnă că trebuie să te implici foarte adânc în mesaj şi trăire…”
Rep: Versurile, în cazul dvs şi în general la folk, au încărcătură profundă, de aceea vreau să vă întreb, când compuneţi o melodie, scrieţi mai întâi versurile sau muzica? Cum se întâmplă la dvs actul creaţiei?
A.S: Depinde de starea pe care o am, depinde foarte mult de emoţia ce ma încearcă pentru că eu nu pot să scriu fără emoţie. E un lucru care mă învăluie plăcut atunci când compun muzica şi versul sau textul respectiv, depinde de cântec şi de mesajul lui. Scriu unde mă prinde inspiraţia de multe ori, scriu în masina, la birou, în vizite, întâlniri diverse pe care le am, cum spuneam, toate vin din viaţa la care particip şi nu numai, aleg crochiurile, scheletele muzicale, scrierile dorite şi încep să le leg, dacă ies din prima e foarte bine, însă dacă simt că nu-mi place ceva sau nu sunt mulţumit în interiorul meu de cum a ieşit cântecul, nu-l abandonez, doar “îl las deschis” fără a fi finalizat.
“Nu este simplu să-ţi asumi stările personale şi să vrei să le cultivi într-o epocă în care lumea laudă mai cu seama pragmatismul”
Am cântece la care, datorită versurilor sau linilor melodic, am lucrat unul sau chiar doi ani. În fine, actul de creaţie nu e un lucru simplu cum poate mulţi cred, e destul de greu să cânţi pe versurile tale, asta însemnând că trebuie să te implici foarte adânc în mesaj şi trăire. După cum ştiţi, muzica folk este un act artistic predominat de emoţie atât ca valoare expresivă umană, cat şi ca valoare artistică. Nu este simplu să-ţi asumi stările personale şi să vrei să le cultivi într-o epocă în care lumea laudă mai cu seama pragmatismul. Numeroase societăţi îşi clădesc pedagogia pe controlul emoţiilor prin raţiune, prin pragmatism aproape învăţând individual că e o impudoare să-ţi recunoşti sensibilitatea “decapitând” astfel personalitatea şi aşa fragilă a omului “emoţional”. Eu spun că trebuie să lasam emotiile să traiasca în noi, să nu ni le înăbuşim, de multe ori ele ne dirijează mult mai bine în viaţăa decât o fac sistemele raţionale. Dialogul pe care nu-l reinventează poezia ci doar încearcă, o traducere a acestuia este folkul acest izvor înca limpede al omului liber.
Rep: Cum s-a născut „Crede-mă, pe tine te iubesc”, piesa propusă în luna noiembrie la Top Românesc? Are o poveste a lui cântecul? Povestiţi-ne puţin…A.S: ”Crede-ma pe tine te iubesc “ s-a născut foarte repede, dar destul de târziu. Paradoxul vine pentru faptul că îmi doream de ceva vreme să pictez o panză în această perioadă a anului, undeva la sfârşit de octombrie când pădurea îmbraca toate culorile de la negru intens până la roşu aprins, te trec fiori de plăcere când vezi atâtea culori dansând şi aerul …aerul este unic doar atunci, strict atunci …ei bine, n-a fost să fie cu pânza, dar a venit cântecul, am “văzut” atâta lumină şi culoare încât am realizat “ pictura” cu pădurea peste Arieş, râul ce străbate întreaga Ţara a moţilor, un ţărm de vis şi pasiune, tradiţie şi multă istorie. Aici, pe meleagurile mele, am realizat şi videoclipul la care au participat şi colegii cu care cant Laszlo Kovacs şi, mai nou, colaboratorul şi prietenul jimi Laco. Povestea cântecului este una simplă, eterna aş spune şi anume că dragostea nu moare niciodată, iar speranţa este flacăra nestinsă a motivului pentru care trăim …
Rep: Ce vă incomodează la scris? Ce/cine vă fură din inspiraţie? Ce vă îndepărtează de actul creaţiei?
A.S: O să spuneţi că sunt nebun dar să ştiţi că cel mai mult mă deranjeaza chiar sufăr atunci când pierd cuvinte , note muzicale, frânturi, idei care imi vin în anumite momente, pe care nu am cum să le aştern, tot din motive foarte întemeiate (sunt în locuri .. fără stilou, pix , reportofon sau orice altceva care îmi poate păstra ideea clipei respective). Am pierdut aşa câteva cântece frumoase cu siguranţă dar asta e …nu le poţi avea pe toate în acelaşi timp . Dacă sunt acasă şi simt că trebuie să scriu pentru că e un moment bun scriu pur şi simplu. Am zile În care scriu, nu fac altceva , mă “inchid “ undeva nu mai răspund la telefoane până-mi “trece” …dar durează puţin şi revin în lumea mea .Nu fac nimic din ce nu convine sufletului meu, am învăţat asta de curând, de fapt am realizat că este foarte important să trăieşti cu adevărat în muzica şi versul tău …de pildă, am încercat până anul trecut să scriu un poem despre tatăl meu care a fost un om deosebit şi pe care l-am iubit ca pe Dumnezeu chiar dacă relatiile noastre nu erau din cele mai strălucite, eternul serial “tată-fiu”. Nouă ani de când s-a stins am căutat cuvintele, versurile, vorbele tot ce putea să însemne poemul dorit. Scriam şi simţeam de fiecare dată că nu e ceea ce vreau cu adevărat. Într-o dimineaţă însă m-am trezit (nu voi uita niciodată acea zi, 4 mai 2010) am venit în birou şi parcă teleghidat am scris poezia în câteva minute fără să iau creionul de pe hârtie. La sfârşit, am avut aşa emoţii puternice încât am stat singur aproape întreaga zi. Eu am sa va scriu aici poemul poate îl pastrati pentru dumneavoastră, sunt convins că spatiul nu vă oferă posibilitatea să puteti publica şi aşa ceva. (puteţi citi poemul aici)
“Societatea în care trăim acordă foarte puţin artistului; condiţia lui este umbrită de necesităţile iminente ale vieţii”
Rep: Vă câştigaţi acum existenţa strict din muzică? Poate trăi artistul indiferent de arta pe care o propagă în România de azi?
A.S: Nu, sigur ca nu-mi câştig existenţa din muzică. Aş spune că e chiar invers, eu sunt unul dintre cei care investesc în mine ca artist şi asta nu e un lucru rău pentru că este foarte greu să găseşti resurse financiare pentru acte de creaţie repectiv albume, cărţi, lansări etc. Societatea în care trăim acordă foarte puţin artistului, de aceea condiţia acestuia este de cele mai multe ori umbrită de necesităţile iminente ale vieţii. Păcat, mare păcat. Îmi plac respect şi admir oamenii care iubesc şi respectă valorile, noi, românii suntem un neam valoros însă încă nu ne dăm seama cu adevărat. Nu vreau să spun prea multe despre ceea ce cred eu în legatură cu promovarea artistic, la asta se pricep alţii. În schimb pot spune ca atata nonvaloare şi kitch cât există la noi nu prea vezi în alte ţări civilizate. Din păcate, sunt prea puţine radiourile şi emisiunile care promoveaza valori şi muzica bună de obicei aceştia sunt “ultimii mohicani” cum îmi place să-l numesc şi pe Domnul Titus Andrei, sper să nu se supere prea tare.
Rep: În final, vreau să ne transmiteţi un gând cu rimă din partea dvs pentru prietenii Top Românesc şi Titus Andrei…
Este oare întâmplare
Să vezi stele în mişcare
Şi să te imaginezi voinic
Chiar dacă eşti un pitic
Pentru că eu nu greşesc
Când va spun că va iubesc.
Titus .şi cu ceata sa,
Au treaba cu muzica
Cea mai bună-o dăruiesc
Numai la “topromanesc”
De aceea vă doresc
Sărbatori cu iz domnesc
Pentru toţi ascultătorii “Radio România Actualităţi “ şi pentru realizatorii ei mult respect şi consideraţie .
Autor: Ioana Matfeev, 7 februarie 2011
Sursa : http://www.topromanesc.ro/adrian-sarmasan-sunt-genul-de-artist-fara-astampar-care-nu-se-va-opri-niciodata-atata-vreme-cat-are-ceva-de-spus/#.TzFp4KYhehk.facebook
Acum mi-e prieten si sunt onorata !
RăspundețiȘtergere