marți, 19 ianuarie 2016

~ Dacă eram în Norvegia, înfundam puscăria ~ Miriam Eugenia Soare ~

Sună alarma telefonului. E cinci și treizeci de minute. Dimineața. Nu, nu plec să muncesc la vreo fabrică, slavă Domnului! Mă dau jos din pat și strâng halatul în jurul meu. E noiembrie. Afară e zloată și frig. O ploaie rece și deasă… În casă, așa cum știm cu toții cum e când RADET-ul încă nu a băgat căldură în calorifere.
Mă duc în camera lui fiu-miu și îi spun cu blândețe să se trezească. Apoi, în bucătărie, să fac cafelele. Da, cafelele. Fiu-miu e clasa a douăsprezecea. An greu. Bac, facultate. Mi-e dor de vremea când era la gimnaziu. Mai puține griji.
Iar mă duc în camera lui. Iar îi spun să se trezească. Eu zic, eu aud. Pun placa cu “las’ că vezi tu cum îți confisc eu ție calculatorul și telefonul. Las’ că-l vezi tu pe dracu’. M-am săturat să trag de tine în fiecare dimineață. Măi, inconștientule! Bate Bacul la ușă și tu dormi. Dacă nu intri la facultate, o să mergi la săpat șanțuri.” Sunt convinsă că repertoriul e standard. Că aproape toate mamele din România îl știu de la mamele lor. Bineînțeles că și eu și el știm exact că eu nu-i iau telefonul și nici nu-l trimit la săpat șanțuri. Și că, în comunism, el se face că mă bagă în saemă și eu mă prefac că sunt luată în serios.
Cu chiu, cu vai, intră în baie, unde stă aproape un ceas, de-mi vine să rup ușa și să-l bat cu furtunul de la duș. Iese ferchezuit ca un ginere. Înalt, slab și plin de fițe, harfe și figuri. Părul dat cu gel. Mirosind a parfum scump. Că, de, ce era să-i iau de ziua lui? Și îmbrăcat cu o cămașă și cu un hanorac roșu, asortat la ghetuțele Puma. Bineînțeles că nu mai are timp să mănânce. Dă să iasă pe ușă. Încep să țip ca sirena lui Vasile Roaită. „Unde pleci așa despuiat, măi copile? Tu ai văzut ce e afară? Sunt opt grade în termometre și plouă ca la balamuc. Pune o haină pe tine!” N-ai să vezi! Zici că vorbesc cu pereții. Păi ce, e prost să-și strice freza și toată ținuta de fante?
Când îl văd așa încăpățânat, alerg prin casă ca nebuna. Trag pe mine trei zdrențe la întâmplare, înșfac cheile mașinii și mă ofer să-l duc până la liceu. Mă gândesc că e mai convenabil să iau traficul în piept decât să-i dau antibiotice două săptămâni. Îl las la doi pași de liceu și, instinctiv, nu plec din parcare. Nu am niciun motiv să mai stau, dar așa simt.
Mă tot uit înspre poarta liceului și nu văd intrând pe ea niciun hanorac roșu. Mă uit la ceas și-mi dau seama că deja s-a sunat de intrare. Cobor din mașină și mă duc direct la el la clasă. Bat la ușă. Profesoara de desen tehnic mă întâmpină cu zâmbetul pe buze. Nu ne cunoaștem. Perii clasa cu ochii. Nici nu-i greu. În clasă, şapte elevi. Fiu-miu, așa cum am intuit, nu e printre ei. Îi spun cine sunt. Se bucură suspect de tare să mă cunoască. Și îmi spune că pe fiu-miu nici nu l-a văzut în acest an la orele ei. Deschide catalogul și constatăm că n-a prea fost pe la școală în general. Absențe – cu toptanul. E în pragul exmatriculării.
Simt că-mi fuge pământul de sub picioare și sângele din vene. Șocul se transformă în furie. Îi mulțumesc pentru bunăvoință profesoarei și, descumpănită, ies în fața liceului. Mă gândesc unde ar putea fi copilul meu, care cu o lună în urmă a împlinit optsprezece ani. Și iau la rând toate cafenelele din preajma liceului. Multe mai sunt, frate! Multe rău. Și toate pline de liceeni. La ora șapte dimineața, ăștia toți semnează condica la cafea și la țigară.
După multe căutări, îl găsesc. Stă relaxat la o masă cu încă doi băieți, sorb tacticos din cafea și pufăie din țigări. Când mă vede, înlemnește. Dacă se pogora Sfânta Fecioară, nu cred că se minuna atâta. Nu-l mai întreb nimic. Mă năpustesc cu o furie oarbă și dau cu pumnii și picioarele în el, unde nimeresc. Îl bat până obosesc. Nu știu ce se întâmpla în jurul meu, că nu mai vedeam nimic. Termin „lucrarea”, îl iau de guler și plec cu el acasă. Acolo, alt scandal. Toc mărunt ca o moară stricată.
Acum, când îmi amintesc, îmi fac cruci și mă gândesc că, dacă trăiam în Norvegia, mă condamnau la muncă silnică pe viață. Norocul meu că trăiesc, totuși, în Romania. E adevărat că statul nu-mi dă nimic și îmi ia tot ce poate, dar nu-mi ia copiii. În vară, fiul meu a luat Bacalaureatul. A intrat la cea mai bună facultate și îmi mulțumește că l-am adunat de pe drum și că nu l-am lăsat să „bată câmpii”.
P.S. Nu sunt de acord cu bătaia, cu abuzul, cu umilirea unui copil. Sunt de acord că în Romania unii părinți, și nu puțini, sunt violenți și neglijenți. Dar nici cu sistemul norvegian nu pot fi de acord. Extremele nu aduc nimic bun.



12 January 2016

 Sursa : http://www.catchy.ro/daca-eram-in-norvegia-infundam-puscaria/86553?fb_action_ids=947698908610647&fb_action_types=og.likes

2 comentarii:

  1. Miriam, te iubesc. Am devenit cititorul tau fidel. Viata lunga si vant in pupă. Adica in condei. Vreau sa citesc mai mult. Adriana Rusateanu

    RăspundețiȘtergere
  2. Miriam, te iubesc. Am devenit cititorul tau fidel. Viata lunga si vant in pupă. Adica in condei. Vreau sa citesc mai mult. Adriana Rusateanu

    RăspundețiȘtergere