sâmbătă, 4 septembrie 2010

Dan Iordăchescu - "Poporul ăsta se ucide singur"


preferat România, ţara mormintelor părinţilor săi, ţara în care încă stă cu frică că ar putea fi aruncat din casa în care locuieşte, ţara în care guvernanţii i-au tăiat pensia de merit după ce, timp de 61 de ani, a dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii. La 2 iunie baritonul Dan Iordăchescu sărbătoreşte cariera sa solistică neîntreruptă, un record mondial, dar şi împlinirea vârstei de 80 de ani. Cel care s-a făcut cunoscut peste tot în lume drept "românul Dan Iordăchescu", cel pe care multe naţii au vrut să-l adopte, nu s-a dat dus din România. A rămas să plângă un popor care se ucide singur, un popor cu un trecut măreţ şi cu un prezent de care îi este ruşine.

O VIAŢĂ PE SCENĂ
Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris sau Balşoi Teatr din Moscova, la New York. I-a avut ca parteneri pe giganţi ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte şi a obţinut 13 premii internaţionale la competiţii de canto. În plus, lui Dan Iordăchescu i s-a oferit titlul de cetăţean de onoare al şase oraşe, între care Mexico City (1980), Salonic - Grecia (1981) sau Pellare - Salerno, Italia (1988). Anul acesta maestrul sărbătoreşte şi împlinirea a 54 de ani de la acordarea marilor premii Mozart (Salzburg 1956), Schumann (Berlin 1956), Mussorgski (Geneva 1956) - premii care nu s-au mai acordat nimănui în lume.

● Jurnalul Naţional: Maestre, anul acesta aţi vrut să vorbim mai mult despre politică. Ce se întâmplă cu România?
● Dan Iordăchescu: Ne-am dus pe un drum atât de rău, atât de greşit, atât de abrupt, încât mi-e frică de prăpastie. S-au adunat 60 de mii de oameni la miting cum au spus?


● Mai puţin...
● Va să zică la AC/DC se adună peste 50 de mii şi aici, pentru viaţa lor, pentru viitorul lor, pentru bucuria de a trăi pe pământul românesc, nu se poate să se adune nici măcar 60 de mii de oameni din toată ţara. Vedeţi, ne merităm soarta. Dumnezeu e mâhnit, am impresia că şi-a întors faţa de la noi.


● Dar credeţi că se schimbă ceva cu un miting?
● Se schimbă când vor veni milioane de oameni, dar nu sunt milioanele astea. Se schimbă lucrurile când oamenii sunt uniţi şi în număr mare. Pe mine m-au impresionat bieţii pensionari care nu-şi mai pot trăi cei câţiva ani de satisfacţie după o viaţă întreagă de muncă. Nu se poate aşa ceva. Vedeţi, neamţul sau maghiarul când e minţit se ridică în două picioare şi dă cu pumnul în masă. Aici, la noi, nimeni nu face aşa. Fac pensionarii? S-a uitat cu dispreţ la ei cel de sus, din Cotroceni.


ASTA E ROMĂNIA NOASTRÃ, AICI MAI TRÃIM NOI?!
● Vă văd că suferiţi...
● Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe şi impozite. Împreună cu Spiess şi Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari şi acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima ţării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoştea nimeni, în 61 de ţări, în 331 de oraşe.


● Aveaţi o "pensie nesimţită", maestre?
● Aveam 43 de milioane. Acum, îmi taie 30%. Eu sunt obişnuit cu un anumit fel de viaţă, care este mult sub nivelul tuturor artiştilor mari din lume. Până şi asta îmi iei?! Ce să mai îmi ia în continuare? Casa? E casa lui Paul Constantinescu.


● Anul trecut nu se dăduse o sentinţă în procesul de revendicare. Cum a continuat ?
● Am câştigat, dar reclamantul are drept de recurs. Am doi vecini, el-un mare profesor de fizică la Universitatea Politehnică, ea -profesor universitar la ASE, pe care i-au scos din casă. Şi amândoi acum mor. Asta e România noastră, aici mai trăim noi?! Pleacă tot tineretul în lume, e avalanşă. Prietenii mei îşi trimit copiii de-acasă. Am o prietenă bună, doctoriţă, care şi-a trimis în străinătate amândoi copiii, absolvenţi de medicină. Au şase mii de euro pe lună ca rezidenţi, aici aveau 12 milioane de lei.


A FOST O IUBIRE TOTALĂ. MARIA TĂNASE PÃREA MAI TĂNÃRÃ DECĂT MINE, CU TOATE CÃ ERA CU 17 ANI MAI MARE
● În imobilul acesta a locuit şi Maria Tănase. V-am auzit anul trecut povestind pe scenă despre iubirea dintre ea şi dumneavoastră.
● A fost o iubire totală, cu toate că era cu 17 ani mai mare decât mine. Ea - născută în 1913, eu - în 1930. O cunoşteam de la debutul meu în rolul chiaburului la teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din Bucureşti). Era acolo şi era atât de entuziastă... A venit la mine în cabină şi mi-a spus: "Măi, tinere, tu o sa faci lucru mare, o să vorbească lumea despre tine". Aveam 19 ani. Eu m-am căsătorit apoi şi ne-am întâlnit mai târziu într-o biserică, când deja eram cu a doua soţie. Ne-am povestit fiecare necazurile, eram supărat că nu-mi merge căsnicia. "Ei, lasă, că aşa e în viaţă. Dar tu ai muzica, mai ţii minte ce ţi-am spus eu la 19 ani?". După ce am divorţat de Delia, de a doua soţie, întâmplător, mergând spre Ateneu, am văzut-o pe "doamna Maria". Mi-a spus că nu m-a auzit niciodată cântând romanţe. "Nu se poate ca tu, cu sensibilitatea ta, cu glasul tău extraordinar, să nu cânţi romanţa românească. Te învăţ eu romanţa şi cântecul popular stilizat românesc", mi-a spus. Arăta extraordinar, era de-o frumuseţe incredibilă, părea mai tânără decât mine şi avea 44 de ani. Şi am luat lecţii de la ea şi când a venit la mine a luat şi ea lecţii de la mine. (Râde)
A durat 8 luni, din octombrie 1957 până în mai 1958, când am plecat la Paris. Eu nu mai voiam să mă întorc, i-am scris, am două scrisori de-ale ei, dar sunt prea intime şi nu vreau să le arăt nimănui.


ASTA MĂ DOARE, CÃ SE PIERDE POPORUL ÃSTA
● Ce mai înseamnă România azi?
● România pentru mine era o mare speranţă şi un tărâm al frumuseţii. Eu, văzând 61 de ţări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru, mi-am dat seama că ţara mea e mai frumoasă. Prin blândeţea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile aşa cum iubesc femeile şi cum îmi iubesc ţara. E un lucru minunat ce se petrece în ţara asta şi pe care noi nu-l preţuim. Speranţa mea era în frumuseţea ţării şi în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii ţării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, şi pe Decebal care ne-au dat continuitatea şi numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem "romanians" sau "roumain". Ţiganii sunt "romanes". Noi nu mai avem naţie. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta. Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!


● E asta în structura noastră ca naţie sau ne-am trezit brusc dintr-un coşmar şi n-am ştiut încotro?
● Amândouă. Cred că avem o constituţie fizică şi psihică uşor anormale. A trebuit să plecăm capul. Am renunţat la identitate, la o parte din eul nostru în clipa în care ne-am lăsat capul în jos. Nenorocit a fost şi regimul comunist, dar nu al românilor, ci acela impus al sovieticilor. Cei care ne-au ocupat ţara până în '58 când Gheorghiu Dej i-a dat afară şi încet, încet, i-am dat şi noi afară pe cei care mai rămăseseră prin închisorile de la Sighet, de la Gherla, de la Aiud şi, uneori, chiar le-am dat drepturile înapoi. E o blasfemie să ne renegăm trecutul. Ceauşescu este un trecut şi cu părţi bune şi cu părţi rele. Părţile bune ale trecutului românesc ne asigură părţile bune ale prezentului şi ne pot face să sperăm într-un viitor bun al naţiei. Trecutul nostru a fost de multe ori măreţ. Nu cel ceauşist, dar i-am avut pe Titulescu, pe Iorga, pe Carol al I, pe Ferdinand...


● Ce reproşaţi românilor şi României?
● În primul rând reproşez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el şi umilă faţă de alţii. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: "Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea". Şi vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul şi iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese şi-şi face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-şi facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor. Şi-acum am ajuns un nimic de ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii. L-aş pune şi pe Ceauşescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul... Mă uit în jur şi mă îngrozesc. Am şi eu maşină, dar o las acasă. Bucureştiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit şi eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceauşescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.


BĂ, DANE, IO SUNT ŢIGAN. DAR UN ŢIGAN BUN
● Chiar credeţi că era mai bine în comunism?
● Fără discuţie. L-am cunoscut pe Noël Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. "E atât de nebun ăsta încât face un neam de ocară, îl distruge?". Şi i-am spus şi lui: atât timp cât Ceauşescu a făcut case, atât timp cât nu mai vezi ţigani pe drumuri bătând şi furând, îi vezi duşi prin satul sau orăşelul 1 Mai pe care l-a clădit el...

Odată m-a dus pe mine acolo să le cânt lor, ţiganilor. M-am îngrozit. La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus: Dumnezeule, oamenii ăştia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila. Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerşind sau furând. I-am văzut şi în Spania şi în alte părţi, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacşişul. Deveniseră europeni, pe care i-am respectat şi îi respect. De ce ţiganii din Slovacia sunt minunaţi!? Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai "rrom" plecai din casa lui în clipa aia. Îmi spunea: "Bă, Dane, io sunt ţigan. Dar un ţigan bun şi am făcut ce-am putut pentru ţiganii buni". Aici e problema, sunt ţigani buni, dar puţini. Unii fac oale, alţii fac muzică... Dar, vorba lui Ceauşescu, "es clud" , exclud toţi maneliştii, o ruşine naţională.


MI-E RUŞINE DE TIMPUL ACTUAL AL ROMÂNILOR
● Prin toate colţurile lumii pe unde aţi umblat, v-a fost vreodată ruşine că sunteţi român?
● Peste tot în lume eu eram numit "românul Dan Iordăchescu". Dacă peste ţări şi mări eram român, unde să rămân?! Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt român. Am fost copilul părinţilor mei. De ce să-mi fie ruşine? Mie mi-e ruşine de timpul actual al românilor. De ceea ce se întâmplă cu ei după 1989.


● Eraţi "românul Dan Iordăchescu" şi când aţi plecat în Turcia, în '86, pentru aproape 7 ani. De ce aţi rămas în România?
● M-au oprit vârsta şi mormintele părinţilor mei. Acolo pe cavou scrie mare "Dan Iordăchescu, Sevastia Iordăchescu, George Iordăchescu". Acolo e locul meu. Aş pleca pentru viaţa mizerabilă pe care ne-au dat-o politicienii, în special ultimii care au guvernat. Dacă m-aş întoarce în '92, când am revenit în ţară, n-aş mai rămâne. Aş fi murit poate la Istanbul sau în Grecia, unde aveam cetăţenia de onoare şi mi s-ar fi dat locuinţă. Sau în Mexic, unde, la fel, am cetăţenia de onoare, sau la Riga, sau la Salonic. Când era să rămân pe drumuri, să-mi ia casa, le-am scris şi mi-au spus: "Veniţi la noi, vă dăm tot ce trebuie". Dar sunt al ţării ăsteia. Sunt şi rămân român.


NU SUNT URMAŞUL TICĂLOŞILOR
● Aţi trăit vreodată vremuri mai grele ca azi?
● Nu. Niciodată. Decât în dragoste, dar asta e altă poveste. Atât timp cât trăieşte această clasă nu cred că ne putem reveni. Am văzut la emisiunea Gabrielei Firea o individă care, când alţii vorbeau de durerea românească, de chinul românilor, ea spunea: "E un om mare, e un om care are carismă, e un om care se uită în ochii celorlaţi şi-i subjugă pentru că are <>, un dar al comunicării"... Care e darul comunicării?! O inteligenţă, da, o recunosc, dar malefică! Sunt inteligenţe bune şi inteligenţe malefice, care distrug. Or, asta e El de sus, din Cotroceni. Ca să aibă el puterea, să aibă el totul în mână, să înfrângă totul, "să vă arăt eu vouă". Şi vine blonda şi-mi strigă: "Voi, urmaşii lui Traian Băsescu!". Eu nu sunt urmaşul lui Traian Băsescu, nu sunt urmaşul golanilor. Nu sunt urmaşul ticăloşilor. Eu sunt urmaşul lui Traian. La columna lui la Roma m-am dus de 50 de ori şi m-am închinat!


● Văd că aveţi un laptop şi v-am găsit şi un cont pe facebook. V-a prins lumea asta virtuală?
● Nu. N-am scris niciodată la maşina de scris. Eu scriu de mână şi mă semnez. Se ocupă fratele meu de asta, pentru că sunt oameni care mă iubesc şi trebuie să le răspund cumva. Apropo de lumea asta, nu mai există nici dragoste adevărată. După mine ea se consumă în intimitate, nu în public. La noi sexul se arată în public, e peste tot, e o ruşine. Dragostea e între doi oameni care îşi aduc eul la un numitor comun.


SCENA E A LUI DUMNEZEU, CULISELE SUNT ALE DIAVOLULUI
● Aveţi trei fete şi un băiat... Două dintre fete v-au urmat pasiunea.
● Cristina, cea mare, e preocupată de soţul lei pe care îl iubeşte enorm, iar el o divinizează. Au nişte copiii minunaţi care sunt în perioada cea mai critică, de trecere spre pubertate, se apropie de nişte momente foarte periculoase şi trebuie struniţi ca să treacă cu bine de ele. Are destule pe cap. Cristina cred că a avut cea mai frumoasă voce din ţara asta la mezzo-soprane, are un timbru uluitor, o frumuseţe a armonicilor timbrale, o vocalitate suplă, amplă, unică, dar nu i-a plăcut să cânte operă. A trăit într-o lume a ei, vrea concerte simfonice. Şi cântă superb. Irina -Coca, cea mică, este deja o celebritate. Iubeşte. Şi iubeşte în primul rând muzica. Poate nu atât cât am iubit-o eu, dar aproape. Este o actriţă excepţională, o cântăreaţă de mare sensibilitate, colorează frazele, le dă uneori voluptate, alteori nostalgie. Are 33 de ani. Iubeşte însă şi personajele din viaţă. Şi nu m-a ascultat. Dar nu mă mai amestec. Dar din cauză că nu mă mai amestec, nici ea nu se mai amestecă în senectutea mea şi mă doare. Vin acasă, sunt singur între flori, e frumos. Dar e bine ca din când în când un om să-ţi mângâie tâmpla sau să-ţi sărute obrazul. E bine şi asta, mai ales când e de-al tău şi mai ales când îl iubeşti atât de mult.
Raluca trăieşte acum la Los Angeles. A făcut film aici în ţară înainte să plece. S-a măritat cu cineva pe care eu nu l-am dorit. Eu nu am ascultat-o pe mama şi m-am căsătorit cu Delia, şi m-am căsătorit şi cu altele apoi şi am ajuns ca vai de lume, trist, suferind. Mă duceam în biserici să mă rog la Dumnezeu să-mi dea tărie pentru a supravieţui. Nici ea nu m-a ascultat. S-au despărţit, e divorţată şi are un copil de 7 ani. Îmi dă telefoane mereu, îmi trimite medicamente...


● Şi băiatul?
● Băiatul îl am cu o pictoriţă din Bali. Vine în vara asta în România.


● Împliniţi la 2 iunie 80 de ani de viaţă, iar anul acesta se împlinesc şi 61 de ani de carieră. La ce concluzii aţi ajuns?
● Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat puşca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viaţă. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieţii suferinţele şi pedepsele care mi s-au dat, dar şi dărnicia fără margini ale spiritului divin.
(sursa - http://eugen-ionut.blogspot.com/2010/05/dan-iordachescu-poporul-asta-se-ucide.html )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu