Nu-i mai ajunge sufletului…

Nu-i mai ajunge sufletului, nu,

Sã zică: ţie, tine, te şi tu,

încât îmi pare, în secunde stranii,

că-n tine-mi depăn orele şi anii,

iar tu, din tot mai slaba-mi ezitare,

îţi creşti din mine propria-ntrupare.

Vedem în celălalt un elizeu:

eşti clipa ta venind în timpul meu,

pierd pân' şi restul ce mă face parte,

îţi trec viaţa şi-mi închei o moarte.

În pretutindenile nostru au apus

la dreapta şi la stânga, jos ori sus,

te mişti, mă mişc, trăim fără soroc

dulceaţa seacă-a stărilor pe loc…

Ni-s împletite vieţile – odgon

întins între fregată şi ponton,

în care prin furtuni nu este chip

să ni se-ascundă firul de nisip.

Urcăm în amintiri ori coborâm,

dăm de veninu-aceluiaşi tărâm

de fericire-nchisă în săruturi,

ca peste-o floare viituri de fluturi.

Nu-i mai ajunge sufletului, nu,

să zică: ţie, tine, te şi tu…

~ SUFLETEL ~