sâmbătă, 3 decembrie 2011

Vine mamasica cu cele sfinte

Dumnezeu în folclorul românesc al colindelor


          Praznicul Naşterii Domnului este cea dintâi sărbătoare din şirul sărbătorilor proprii anotimpului de iarnă - precum Anul Nou, Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului, dar şi Botezul Domnului (numit în popor Boboteaza).
          Pentru toţi cei ce au avut de-a lungul vieţii lor şansa de a învăţa carte la şcoli mai mult sau mai puţin înalte, desluşind prin osârdia lecturii tainele din slovele Sfintelor Scripturi, istoria a fost luminoasă; au fost însă şi oameni care (încă din vremea Sfinţilor Apostoli, ca şi din primele veacuri creştine), neavând această şansă, au putut primi şi păstra în sufletele lor predania sfântă a învăţăturii despre Vestea cea Bună a mântuirii doar prin viu grai, ca urmare a îndemnului adresat de Iisus ucenicilor Săi: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,19). Vremea trecând, rânduielile organizării spirituale şi materiale a Sfintei Biserici de pe faţa întregului pământ s-au definitivat treptat şi s-au cristalizat sub forma cărţilor de cult şi a catehismelor destinate învăţării poporului; astfel a luat fiinţă ceea ce ulterior a fost desemnat prin expresia „Pravila Bisericii” (adică cele şapte Laude, rugăciunile  şi slujbele obşteşti, împodobite cu preafrumoase cântări de slavă, catavasii, podobii şi stihiri, tropare şi condace – tot atâtea imne speciale de laudă adusă Lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfinţilor de către inimile creştinilor adunaţi în comuniune frăţeasca). Astfel, în formarea şi pregătirea creştinilor pe drumul mântuirii, pe calea Lui Hristos – „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) – un loc aparte l-a avut nu doar cuvântul rostit ci şi mai ales cel cântat; aceasta a fost calea cea mai scurtă şi fără de rătăcire în călătoria către Împărăţia Lui Dumnezeu.

          Ascultând Scripturile şi deopotrivă imnele bisericeşti, simţind fiorul sfânt al credinţei vibrând corzile tainice ale sufletului, poporul simplu dar curat cu inima a început încet-încet, generaţie după generaţie, să şoptească la început iar mai apoi să glăsuiască din ce în ce mai răsunător răspunsul său de iubire şi de mulţumire la binefacerile Domnului revărsate asupra lumii – sub forma unor cântări delicate, pline de gingăşie şi de duioşie ce s-au numit colinde (aceasta pentru că erau cântate mai ales în întâmpinarea Prăznuirii Naşterii Pruncului Iisus sub forma unei vestiri purtate pe la porţile creştinilor de cete de copii şi tineri). Aceasta nu era altceva decât o prelungire în registru muzical a lucrării de catehizare pe care o săvârşea pictura bisericească asemeni unei ferestre deschise către cer, carte sfântă descoperitoare de taine celor neştiutori de carte. Oamenii din popor au primit toate aceste cântări (colinde, pricesne, slavoslovii) cu entuziasm şi bucurie – ca pe o hrană de întărire sufletească şi de înălţare duhovnicească, datorită atât caracterului lor religios-moral cât şi frumuseţii lor specifice  cu care luminau sufletele celor ce le ascultau. Unele astfel de cântări (în funcţie de zonă, de talentul interpretării şi de trăirea ascultătorilor) au devenit şi au rămas până astăzi piese muzicale celebre, cântate în mai toate bisericile în cadrul sfintelor slujbe ori la sfârşitul Sfintei Liturghii, la hramuri sau alte ceremonii şi evenimente bisericeşti. Ele au trezit din somnul nepăsării sau al necunoştinţei de Dumnezeu multe suflete, chemându-le la calea mântuirii.
          Dintre toate aceste cântări mai ales colindele au fost cunoscute şi îndrăgite cel mai mult de generaţii nenumărate de creştini, cuprinzând în versurile lor – pornind de la evenimente principale din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Sale – întâmplări şi fapte pline de tâlc atât din Noul cât şi din Vechiul Testament. Adevărate opere dogmatice împletite din vers şi cântare, colindele pot fi considerate înfăptuiri teologice de o mare relevanţă, aducând la noi toţi în mod nemijlocit şi simplu mesajul divin al venirii Lui Iisus în lume şi scopul mântuitor al acesteia – dar nu oricum, ci în profundă stare de rugăciune, sub formă de cântare descoperitoare de valori inestimabile  din comoara nepreţuită a cunoaşterii Lui Dumnezeu dar şi a bucuriei pe care aceasta o aduce în suflet: „Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia Chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi !” Cuvintele acestea răsună ca un ecou al cuvintelor profetice inspirate de Duhul Sfânt în Psalmi Regelui David: „Din pântece mai înainte de luceafăr  Te-am născut !” (Ps. 109,3) vestind lumii naşterea cea mai înainte de toţi vecii a Fiului din Tatăl. Dar şi marele între prooroci Isaia (cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”) mai înainte vestise naşterea sub vremi a Fiului din Maică Preacurată: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu !” (Isaia 7, 14) precum şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca avea să tâlcuiască chipul împlinirii Tainei celei din veci ascunse şi de îngeri neştiute: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35). Colindul face pomenire de locul de naştere a Fiului de Împărat : „La Betleem colo-n  jos/ Cerul arde luminos/ Preacurata naşte astăzi pe Hristos” – parcă tot în continuarea şi  împlinirea chemării sfinte la rugăciune de laudă şi mulţumire adusă Domnului din Psalmi: „Toată suflarea să laude pre Domnul !” (Ps. 150, 6). Cântarea faptelor măreţe şi a minunilor făcute de Dumnezeu fiilor oamenilor pentru mântuirea lor   înseamnă angajarea întregii fiinţe lăuntrice: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi !” (Ps. 103, 34). La fel, colindul face pomenire şi de steaua călătoare: „Acolo când au ajuns/ Steaua lor li s-a ascuns” – adică mesagerul divin care i-a călăuzit pe magi la  peştera din Betleem pentru a aduce daruri sfinte – aur, smirnă şi tâmâie. Pomeniţi sunt în colinde şi îngerii şi păstorii, ca un simbol al prieteniei tainice dintre lumea cea nevăzută a sfinţilor îngeri (duhuri netrupeşti slujitoare Sfintei Treimi) şi cea văzută, a oamenilor buni şi simpli şi curaţi, având ochii inimii larg deschişi pentru a vedea cerurile şi a le primi lumina. Armonia aceasta dintre cer şi pământ, dintre îngeri şi oameni, la Naşterea Lui Iisus descoperă tocmai împăcarea omului cu Dumnezeu, împlinirea poruncii divine din cuprinsul Scripturii: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi !” (Mc. 9, 7). „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire !” (Lc. 2, 14). Legătura dintre îngeri şi păstori reprezintă participarea întregii creaţii la evenimentul crucial al Naşterii Mântuitorului: „Îngerii cântau, păstori fluierau” „Fecioara Maria naşte pe Mesia !” . Dar şi natura întreagă cunoaşte pe „Cel făr' de-nceput”: „Vântul bate, nu-L răzbate/ Neaua ninge, nu-L atinge” ca pe Cel ce este Fiul Lui Dumnezeu din veci. Dar şi duioşia Maicii faţă de Prunc este redată în cuvinte pline de simţirea dorului-acel fior sfânt din inima Fecioarei (si pe care ,,doar geniul poporului român l-a putut cuprinde într-un cuvânt intraductibil ”- Părintele Dumitru Stăniloae)  mai înainte văzătoare fiind (încă de la Naştere ) a Pătimirilor Pruncului Iisus (precum avea şi Dreptul Simeon să o vestească –  „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel (Lc. 2, 34) iar „prin sufletul tău va trece sabie” (Lc. 2, 35): „Preacurata vede-n zare/ Cruce sfântă, Cruce mare” adică semnul biruinţei întregii creştinătăţi asupra morţii, asupra iadului şi asupra diavolului prin Răstignirea şi Învierea Lui Hristos. Zugrăvind în culori vii prin cuvinte inspirate icoana dogmatică a Pruncului Împărat şi Dumnezeu, lăudat, slăvit şi adorat de magii persani care-I aduc daruri, „colindul sfânt şi bun” (Mihail Eminescu) descoperă pe lângă firea dumnezeiască şi firea omenească a Celui Născut: Preacurata „n-are scutec de-nfăşat/ Nici hăinuţe de-mbrăcat/ Pentru Pruncul de-Împărat” pentru că, de fapt, El este „Cel Ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2). Se pot lesne observa din unele versuri şi lucruri care arată simţǎmântul de compătimire, de împreună participare a colindătorilor la suferinţa Maicii şi a Pruncului mic care scânceşte din pricina frigului de afară sau după sânul matern, nevoit (în pofida descendenţei Sale regale - din arborele genealogic al strămoşului David) din pricina răutăţii omeneşti să Se nască într-o iesle săracă, pe fân uscat, şi să Se încălzească doar la suflarea dobitoacelor – a căror căldură naturală este singurul acoperământ pentru gerul iernii. Oarecând, Creatorul-a-toate l-a zidit pe om din ţărână şi i-a dat suflare de viaţă cu suflul Lui divin, făcând din Adam cel dintâi fiinţă „cu suflet viu” (1Cor. 15,45); iar acum, Adam cel de pe urmă, Iisus  Hristos (deşi prunc mic dar întreg Dumnezeu cu Duh-dătător-de-viaţă) îndeamnă tainic făptura necuvântătoare cea de El zidită să participe în chip uimitor la Naşterea Sa cea după trup; căci încălzind cu suflarea nărilor lor, din căldura lor firească, Pruncul nou-născut, până şi animalele (lipsite de năravul sălbatic al fiarelor) mărturisesc prin blândeţea lor pe Cel Care le-a  făcut şi le-a dat viaţă: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe !” (Isaia 1, 3)

          Astfel de exemple şi pilde din sutele de colinde care umplu văzduhul sărbătoresc al iernii prin glasurile cristaline de tineri şi copii pot continua la nesfârşit, pentru că şi tematica lor la fel de vastă se dovedeşte a fi de o valoare inepuizabilă. Cert este faptul că ele joacă un rol principal în frumuseţea şi căldura sfintelor sărbători, însufleţind şi înviorând inimile creştine din izvoarele nesecate ale tezaurului lor de teologie dogmatică populară, parte integrantă a Sfintei Tradiţii a Bisericii noastre Ortodoxe strămoşeşti. De altfel, despre pacea pe care o aduce în lume Pruncul Sfânt prin Naşterea Sa şi pe care o cântă pretutindeni colindătorii, vestise cu mult înainte tot Proorocul Isaia: „Astăzi lupii ţin ajun/ Porumbeii nu tremură de uliul căpcăun/ Câinii stânelor nu mai lărmuiesc/ Irozii se opresc – din relele lor” (putem vedea limpede în aceşti „irozi” inclusiv pe casapii de azi şi de ieri ai pruncilor nenăscuţi din pântecele mamelor lor);  e o linişte adâncă şi deplină care dă întregii făpturi (însufleţite sau nu) un cântec de leagăn ca balsam pentru dorul nostru după Dumnezeu ca şi copii ai Lui chemaţi de El la joacă cu îngerii şi cu stelele şi cu tot cerul – căci aşa îşi încheie cântul „colindul bun şi sfânt”: „Sus, în leagăn, printre stele/ Gângureşte Pruncul Sfânt !” De aceea putem spune că aceste minunate bijuterii de artă muzicală tradiţională sunt adevărate rugăciuni curate înălţate de creştini către Dumnezeu ca semn de iubire şi de preţuire faţă de Darul primit pentru mântuirea noastră, a tuturor: căci Iisus „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Simbolul Credinţei). Aceasta rămâne  temelia creştinătăţii de-a lungul celor două mii de ani de când a luat fiinţă Sfânta Biserică prin Taine, dogme şi rugăciuni.
          Numai că, din păcate , acest apogeu de cunoaştere a Lui Dumnezeu care este sfânta rugăciune, se vede primejduit atât din interiorul fiinţei umane (prin patimi de ocară şi de suflet ucigătoare – precum lenea , nepăsarea şi uitarea) cât şi din afara ei – prin globalizare, secularizare şi desacralizare. Transformarea dimensiunii tainice a Praznicului Împărătesc în sărbătoare comercială, în brand de marketing cu standard şi normă de vânzări şi promoţii, cu tombole şi petreceri celebre prin excesele de comportament - nu prea poate fi considerată o faptă de evlavie sau de respect faţă de Cel de Sus  Care pogoară la noi. Decăderea se poate lesne constata şi din faptul că sfintele colinde tradiţionale de o rară frumuseţe artistică ajung să fie interpretate şi redate prin instrumente inadecvate de tot felul de amatori şi ageamii într-o mulţime de versiuni „ de show” (sub formă de hit-uri sau şlagăre de muzică uşoară, ba chiar ca manele şi muzică de petrecere, ca fond muzical la reclame sau emisiuni de televiziune ori prin restaurante, pensiuni şi baruri- localuri în care lumea bea şi mănâncă, fumează şi chefuieşte ca să se „simtă bine”). Această degradare a sacrului în profan dă apă la moară „artiştilor” de duzină ca şi „vedetelor” şi starletelor de o zi să-şi „descopere  vocaţia” prin interpretarea colindelor într-o manieră improprie faţă de valoarea autentic culturală a interpretărilor oferite ţării de adevăraţii artişti şi oameni de folclor românesc care n-au alunecat în banalul aplatizat, lipsit de substanţă în conţinut (atât în text cât şi în melodie) al cântecelor de duzină. Nu există colinde „playback”; colindul se cântă cu sufletul deodată cu gura, şi numai în biserici, în casele creştinilor, în instituţii de prestanţă şi importanţă pentru viaţa comunităţii – care le ascultă şi le primeşte cu respectul cuvenit memoriei înaintaşilor şi strămoşilor care le-au creat şi le-au păstrat transmiţându-le din generaţie în generaţie-chiar şi în acele vremuri în care Biserica nu se putea bucura de libertatea de exprimare şi nici cărţile de cult nu erau prezente  ca astăzi pretutindeni. Circulând prin viu grai de la un om la altul şi dintr-un loc în altul – aşa s-a păstrat şi s-a transmis de-a lungul celor două mii de ani de creştinism învăţătura sfântă a credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti. Ar fi un păcat să lăsăm să se creadă că aceste colinde ar fi nişte cântări la îndemâna oricui; sfântă rugăciune fiind, colindul dreptmăritor creştin se cântă în stare de curăţie şi de bunătate sufletească, spovedit, împărtăşit, împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii, cu evlavie , cu voioşie şi cu smerenie – pentru a fi plăcut Domnului şi sufletului. Altfel s-ar putea să auzim în urechile conştiinţei glasul profetic insuflat de Duhul Sfânt: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale.” (Ps. 49, 17-22)

Un comentariu:

  1. Trimite Domnul atâta iubire
    Precum Îi e dumnezeeasca fire.
    Trimite peste buni şi peste răi,
    Pe îngeri, precum şi pe sfinţii săi,
    Cum a trimis-o şi pe Maica Sa
    S-aducă-n lume binele aşa;
    Căci toate le face precum vrea!

    RăspundețiȘtergere