vineri, 11 mai 2012

Stai cu noi, cu tot cu inima ta!

Mai stai, Adi. Știi de ce? Pentru că se pleacă ușor. Și un bilet se găsește ușor. Și un perforator… Chiar și în tramvaiele avariate. Poți urca fără bilet. Dar… mai stai… Pentru că încă sunt lucruri de făcut aici. Pentru că ele chiar se întâmplă, acum, în sălile de operații – poate chiar tu vei fi într-o zi unul din cei în halat, într-o sală de operații, și voi scrie și despre tine…

Sunt doar un străin care se bagă ca nesimțitul în viața ta. Și totuși, cred – îmi place să cred – că mereu se vor găsi nesimțiți să se bage, atunci când e vorba de viața unui om.
Uite: Marian. Ne știm de niște ani. Am vorbit despre o mie de lucruri până acum, poate de o mie unul, ca în basme. Și totuși, când ajung la tine, se înfurie. E ciudat să-l văd furios.
E un om bun, își iubește meseria, îi pasă de bolnavi. Îl găsesc mereu pregătit cu pixul în mână și cu câte o foaie pe care desenează mare inima, apoi cârja aortică, apoi restul. Explică ce se întâmplă, ce șanse sunt, ce trebuie să curgă ca să fie bine. Dar desenul tău…


Pur și simplu a fost o noapte în care m-am pus în fața lui – când era obosit și voia să ajungă finalmente acasă, după câteva zile de operat în care povestea cu „zi-lumină” era doar o poveste pentru că intrase aici mult mai mult decât spațiul de la 7:00 la 19:00, cât era când se făcea noapte în acel anotimp – m-am pus în fața lui, i-am oprit drumul și i-am spus: te rog, explică-mi de ce nu se poate.
Un moment am avut senzația că o să mă strângă de gât, știam că nu pe mine mă urăște, poate ura ceva din insistența mea, dar ceea ce ura cu siguranță din toată inima lui de chirurg era acel „nu se poate”. Pentru că e cumplit să ai de luptat cu „nu se poate, e prea târziu, nu mai e nimic de făcut”. Oamenii, uneori, au nevoie să urască.
Erai aproape de noi, undeva în una din încăperile acelea care se ramificau din coridorul pe care îl treceam toți trei în halate albe sau verzi sau albastre – nu mai știu, n-am chef să mă uit acum la pozele de atunci. Important e că știam că ești acolo și aștepți.


Adică nu: că NU mai aștepți – exact asta este problema. Nu am întrebat niciodată unde ești, cine ești – nici măcar nu știu dacă te cheamă Adi, Marian mi-a spus prima dată numele tău, apoi nu mi l-a mai spus, era doar furios, dădea ca și cu un ciomag cu lucrurile pe care le ura că trebuie spuse, că sunt așa cum le spune. N-am reținut numele, știam doar că e un nume „de galben”, solar – la mine toate numele care încep cu A sunt „de galben”.
Erau lucruri mari cele care se întâmplau în spital în zilele acelea, săptămânile acelea din martie 2012. Bătea vântul premierelor. Urma o transmisie în direct prin care medici din Italia prezentau felul în care se fac investigațiile cordului înainte de a se trece la proceduri minim invazive.
În Timișoara se operează pe cord deschis de mai bine de 20 de ani – în toamnă am sărbătorit cei 20 de ani – a apărut încă o modalitate ca aceste intervenții să se facă astfel încât pacientul să aibă cât mai puțin de suferit de la operație.


Chirurgii se chinuie mai mult atunci când tăietura e mai mică dar cel de pe masă e în avantaj. Venisem la spital pentru asta, pentru a vorbi cu prof. dr. Marian Gașpar, cel care conduce Clinica de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului de Cardiologie din Timișoara despre noutățile acelor zile.
Atunci am aflat de tine, Adi. Un tânăr dintr-un salon de la etaj cu o problemă specială, care îl duce încet și sigur spre moarte și căruia nici apreciatul chirurg nu are ce să-i facă.
Doctorul îmi povestise în alte rânduri despre cazuri disperate în care s-a băgat, despre șanse mici, despre nereușite. Despre tot ce se întâmplă înainte, când calculezi și speri, despre cum e după, când ce a mai rămas de spus sunt doar condoleanțele.
Pentru că sunt și cazuri în care e prea târziu, dar un târziu la care se ajunge după încercări cu bisturiul în mână, după o luptă dreaptă. La tine lupta n-a fost dreaptă. Bătălia cu mânuirea bisturiului nu poate începe. Problema a fost diagnosticată prea târziu…


Inima ta e obosită, plămânii tăi sunt obosiți, în curând nu o să mai poți respira decât cu mască, în tot timpul ăsta moartea va veni din ce în ce mai aproape și într-o zi își va cere ortul, moneda pentru luntrea lui Charon.
M-a lovit lipsa de onestitate a vieții. Ceea ce auzisem în paralel cu motivul pentru care mersesem la spital îmi devenise tot așa de important ca și premierele acelea de care trebuia să scriu.
Boala ta, acel defect de vase care face ca plămânii tăi să nu poată funcționa corect și inima să obosească, ar fi putut fi diagnosticată la naștere. Asta mă revoltă, asta îl face pe Marian nervos, văzându-se neputincios: pentru că lucrurile ar fi trebuit să fie altfel.
Știu că știi toate astea, și că ești și tu furios. Ești student la medicină. Sau erai. Acum ești un pacient într-un spital din vestul României. Un tânăr care știe ce i se întâmplă, care știe că problema lui nu se poate rezolva chirurgical prin săpatul în inima aceea bolnavă. Care este condamnat la a își aștepta moartea pe un pat de spital, undeva lângă Pădurea Verde din Timișoara.


Viața e plină de paradoxuri. Uneori în zona aceea tot ce văd sunt prostituatele care opresc camionagii. Alteori văd crengile pădurii și-mi aduc aminte că acolo am găsit viorele și pecetea lui Solomon și plante pe care nu le știu cu numele lor românesc ci doar cu cel latin: Scilla bifolia.
Poate îți urăști inima, pentru că te-a trădat. Poate îți spui că ai ținut în piept o bombă cu ceas. Dar toți ținem în piept bombe cu ceas, Adi, bucuria sau durerea le pot oricând detona, pentru treaba asta nu trebuie să fii tânăr sau bătrân. A ta are numărătoarea inversă pornită. Dar ea a pornit de când te-ai născut.


Ar fi trebuit găsită boala, cineva ar fi trebuit să facă mai multe investigații, s-ar fi aflat, s-ar fi făcut ceva cât încă se putea negocia ceva cu inima ta. Acum ai avea nevoie de inima altuia. Dar nu doar de inimă ci și de plămâni. Iar transplantul cord-plămâni încă nu se realizează în România.
Am venit pentru informații de bine în spital. Le-am primit și pe cele de rău. Despre inima ta. Despre așteptarea ta, așteptare a ceva ce nu are de unde și cum să vină. Și despre obosealata în a aștepta. Și m-am cutremurat.
Aveam nevoie de poze, poze noi, poze mai bune decât cele pe care le făcusem deja în sălile de operații, ca să-mi ilustrez materialul de acum. Umblu de ani de zile prin spitale, am mai fost și aici, la Cardiologie, pe o perioadă întinsă pe mai mult de un deceniu, am văzut intervenții pe cord deschis acum 12 ani, acum 10 ani, acum 4 ani, acum.


Lucrurile se schimbă, aparatele foto se schimbă, miza rămâne aceeași: să spun, să ducem mai departe noi, cei aflați uneori, printr-o mare bunăvoință și încredere a chirurgilor, în zona aceea de atât de aproape de plagă, pentru a putea explica puțin din „cum este”, „că este”, pentru a vorbi despre acele fantastice realizări care au loc. Știu, pe tine te lasă rece toate astea, acum. Dar să-ți mai spun ceva.
Paradoxul este că, lângă tine, o fată de 16 ani cu o boală la fel ca a ta a fost operată sub ochii mei. Ai putea zice că e cinism, că e cruzime să îți spun asta. Dar, Adi, nu uita viața continuă după fiecare dintre noi, că „regele moare” ca în piesa lui Ionesco dar că soarele va răsări și după el. Iar ceea ce vreau să facem împreună, eu scriindu-ți, este… să ajutăm.
Pe cei ca ea, pe cei ca pruncii de acum și din viitor, pentru ca cei care sunt acum în pas cu scrisoarea mea pentru tine să înțeleagă că se poate face mai mult, să ceară să se facă mai mult. Pentru ca inimile lor să fie ascultate altfel și pentru ca ce e rău în ticăitul lor să fie auzit și îndreptat la timp. Pentru a nu se mai ajunge la tineri pentru care deja e prea târziu. Și pentru că și tu încă mai ai ceva de așteptat.


Fata aceea… Am aflat de ea tot de la Marian, era supărat pentru tine, supărat că e cu mâinile legate. Furios pe jocul sorții. Avea fata aceea de 16 ani care îl aștepta pe masă. Te avea pe tine. Și mârșavul joc al sorții care a învârtit sticla altfel pentru voi doi, într-un joc nedrept.
Atunci am decis că voi rămâne noaptea aceea în spital și că, atunci când va veni clipa, voi scrie despre tine. Sau pentru tine. Sau pentru noi toți, cei care putem lua ceva de aici.


Era în Timișoara și prof. dr. Gunther Laufer, din Austria, se terminase deja prima intervenție la care am participat în ziua aceea (prima pentru mine), am rămas și la ultima. Pentru tine, Adi. Ca să încerc să înțeleg cum ar fi putut fi.
Ca să mă îmbib iar de gândul acela al nedreptății și să încerc mai târziu să îl dau mai departe. Pentru ca asta să nu se mai repete.
Fata aceea… 16 ani. Nu îi știu numele. Nici măcar culoarea lui. Știu doar că, deși credeam că nu m-ar putea impresiona mult la o nouă operație de cord, dat fiind că, oricum, intervenția se face în anticamera morții, pacientul fiind anesteziat și inert, totuși ceva m-a lovit pe neașteptate.
Treceam dintr-o sală de operație în alta, codiță tolerată a profesorilor, încercând să înțeleg și să iau cât mai multe, deranjând cât mai puțin, și atunci am realizat că am ajuns în sala a doua puțin mai repede decât de obicei. Că doar atunci se pregătea poziția pentru pacientă, felul în care va sta corpul acela pentru a fi deschis și pentru a se săpa în el.
Corpul acela m-a lovit în retină. Un corp de statuie, de balerină, de zeiță. Moartea nu alege în ce recipient îți cuibărește semințele. Am văzut mâinile înmănușate mișcând corpul acela ca pe un sac de cartofi. Știam despre malformația din pieptul fetei. Și toate acestea, într-un amalgam, în noaptea aceea târzie de duminică de martie…
Și tu, undeva dincolo de blocul operator… De fapt acela a fost momentul cel mai izbitor dintre toate. Nu trebuie să judeci sau să cumpănești ajutorul ce trebuie acordat cuiva după frumusețe, după… pufoșenie, cum ar spune unii. Și totuși, într-un corp atât de tânăr și frumos cum era corpul acela gol și care urma să fie răscolit în câteva momente, moartea părea și mai greu de acceptat.
Operația s-a terminat cu bine undeva după miezul nopții. L-am mai întrebat pe chirurg de tine, mai apoi. Am venit și la ultima intervenție de tipul minim invaziv pe care le-au făcut timișorenii în premieră, cu ajutorul prof. dr. Alberto Repossini, din Italia, tot în primăvara aceasta, și am stat și acolo cu nasul în plagă, să înțeleg ca, mai apoi, să dau mai departe.


Și când ultima din aceste operații extraordinare s-a încheiat, când Alberto și Marian erau deja ieșiți din costumele de sală și când începuserăm să străbatem coridorul acela cu saloanele în care pe undeva erai și tu, după ce mă foisem mai multă vreme neștiind cum să readuc subiectul în discuție, m-am oprit în fața lui Marian și l-am rugat să-mi explice iar de ce nu se poate… Și-am înțeles că, oricum, nu mai vrei să aștepți, că nu mai vrei să stai cu noi…
Adi, în România nu se face încă transplant de cord cu plămân. Dar se face în Austria, se face în alte locuri din Europa. Nu știu care e legislația dar dacă ea nu e bună, se poate schimba. Nu știu exact care sunt costurile – dar bani se pot obține. Nu știu cât mai ai de trăit. Și nu am să-ți spun de Dumnezeu – asta nu face parte din ecuația mea. Dar cât timp există o șansă, trebuie să rămâi cu noi, ca să le încercăm.



Aș putea să-ți spun de părinții tăi, de prieteni, de dragoste, de bucuriile mici, de atâtea lucruri. Dar nu îți spun de ele. Îți spun că voiai să devii medic. Că e nevoie de doctori buni, de doctori mai buni ca cel care nu a văzut că e ceva în neregulă cu inima ta. De doctori ca Marian care e furios că nu are ce face.
Deocamdată. Dar avem celelalte țări. Lângă tine și inima ta bolnavă, la capul fetei de 16 ani se vorbeau trei limbi, în timpul operației.
Granițele nu mai înseamnă așa mult, acum. Doar cele pe care le punem noi, pentru totdeauna. Rămâi cu noi și fă partea ta din a fi mai bine. Vorbind la o emisiune de radio despre cele din salile de operații, un ascultător impresionat m-a întrebat dacă am plâns vreodată în blocul operator. I-am spus că nu, că acolo nu e timp de plâns. Dar, uite, spun acum continuarea: am plâns pentru tine, Adi, în noapte, în curtea spitalului. Pentru ca nu știam ce să fac pentru tine și cum să ajut.
N-am știut mai mult decât ce face orice ziarist ca mine: să scriu. Să spun încă ceva despre cum e acolo, în sală, și pe lângă sală, despre medicii care își fac sau nu-și fac treaba. Și tocmai pentru că mai există un fir, să te rog public să mai rămâi încă puțin cu noi, nu spune tu că trebuie deja să se termine.

Ramona Băluțescu

Sursa :  http://www.oradeapress.ro/2012/05/stai-cu-noi-cu-tot-cu-inima-ta/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu