"Fiind băiet, păduri cutreieram"...

Există o istorioară în folclorul românesc, care şi asta s-a facut în aşa fel încât să fie uitată, în care un astronom şi un doctor au venit cu mare pompă din ţari străine să îi înveţe ei pe "înapoiaţii ţărani" ce şi cum (de parcă până atunci cu ce ar fi trăit ţăranii?...).

Şi vin conaşii noştri doi într-un sătuc. Era cam pe vremea asta, aşa... . Găsesc gospodina trebăluind prin curte şi îngrijind şi de vreo patru mucoşi, p-acolo, rumeni în obraji şi feriţi de obscenele neuroprogramatice desnele animate moderne... . Cer dumnealor găzduire; românca noastră, cu fireasca iubire de străini, normal că-i invită în casă, spulberând din capul locului vreo năstruşnică idee de care ar fi putut fi ispitiţi, asigurându-i că vor fi şi ospătaţi în scurt timp, deoarece soţul tocmai ce trebuie să se întoarcă de la pădure, unde se dusese să strânga ceva lemne uscate şi căzute, conform legilor entropiei şi a gravitaţiei, utile însă din purtarea de gijă a lui Dumnezeu (căci pe acolo înca nu exista "purtarea de grijă" a...; nici nu ştiu cum le spune spoliatorilor ăstora cu agentul termic, scuze...).

Mă rog, vine şi ţăranul ăla considerat neajutorat. Bineţea de rigoare din partea ţăranului, salutul manierat de cealaltă, s-au înţeles ei intr-un fel, acolo... . Urmă papica "bio", de cea mai bună calitate, timp în care "rudimentarul agent termic" îşi plinea menirea, vâlvătăi, vâlvătăi... etc.

Şedeau dumnelor la masă. Ţăranul nostru, om sănătos, abia picat de la munca sănătoasă, băga în el pe măsură de sănătos... . Ochiul medicului însă, "educat" în teorie şi laborator, se cam zbătea în faţa realităţii vii, neartificiale. Se plecă şi spuse la urechea astronomului (meteorolog, dacă vreţi, ca să nu alunecăm în altele...): "Omul asta nu va putea dormi la noapte din cauza digestiei, sigur se va îmbonavi în curând; a depăţit demult gramajul şi kcaloriile de zahăr şi grăsimi atestate în Codex Alimentarius..." (bine, nah, mai adaptez si eu. Scuze...). Bine, despre ţuica de cazan nu a mai mârâit nimic; deşi depăşea cu mult normele europene "civilizate", socoti că poate de la înălţimea sa academica să facă un "pogorământ"; mai trase o duşcă.

Ei, au servit şi domniile lor, cum au reuşit şi ei, în lipsa unui mezanplas a la carte, şi au ieşit împreună pe prispă. Ţăranul şi gosposdina tot trebăluiau una alta, fara ca cei doi să înteleaga ce şi pentru ce atâta tevatură. "Prostovanul" tot despica şi căra lemne în casă de "nebun", iar "inconştienta" gospodină (gândiţi-vă numai că, deşi avea în jur de 30 de ani - interesant că nu arăta decât de vreo 21-22, dar cine ştie din ce "mutaţii organice" o fi fost aşa ?... - "inculta" gospodină avea deja vreo 4 odrasle la activ, başca se părea că unul era pe venite. Ce "crima sociala"!!! Ce lipsă de "cultură" !!! La ăştia nu bătuse vântul "planificărilor familiale" exterminatoare a familiei...) tot scutura cergi groase, "bio" şi acelea de altfel, având ca singur "defect" lipsa codului de bare; o "impertinenţă", ce să mai... .

Intreabă, închis însă unui răspuns, insinuant-arogant, savantul astronom: "Domnule John (Ion era numele "netotului"...), care sunt considerentele Dumneavoastră (musai cu "D" mare, căci astfel ptrebuie periat, în speţă, propriul orgoliu-dumnezeu...) pentru care vă consumaţi, agintându-va atât de anxios (aci´ făcu din ochi con-fratelui intelectual, cu gândul, desigur, la spusele lui de la masa...)?".

Românul nostru, deşi percepuse ceva batjocură în glasul preopinentului, răspunse însa din reflexul lui sănătos, fără a răsplăti cu aceeaşi monedă, ci cu binele: "Apăi, să-mi fie cu iertare că ne foim aşa prin faţa domniilor dvs, vă pregătim şi noi din toata modestia noastră aşternutul şi focul pentru la noapte, căci se va răci foarte înspre zori de zâuă".

De asta dată fu rândul astronomului să-şi zâmbească pe sub... , mă rog, pe sub ex-musteţi, de "anacronismul" ţăranului, făcând acelaşi gest ruşinos în realitate, dar slăvit în unele medii, de a sufla la urechea colegului savant: "Chiar că a mâncat prea mult, i s-au urcat şi la creier aburii preamultei mâncări, căci - iată - afară cerul e senin, stelele luminează cu putere. E semn clar că şi mâine va fi călduţ ca şi astăzi, poate chiar mai bine. Crede-mă, am numeroase studii pe această temă, cu modestie spun, publicate în reviste de renume global [termenul „mondial“ fiind deja unul depăşit, încercăm să ţinem pasul, nah...]!...". "Sigur, cum să nu. Aşa este. Săracii inapoiati... " zise preaînaltul, cu sprânceana-ncovoiată de "compasiune", "...Vezi, bine am făcut şi este cu totul fundamentată umanista noastră iniţiativă, revoluţionar-renascentistă, de a-i ilumina pe sărmanii aceştia, ţinuţi în ignoranţă de mituri gogonate...".

[Cu scuzele de rigoare, istorioara anonimă este desigur mai lungă, eu încă mă strădui s-o scurtez. Mai răbdaţi-ma un picuţ, rogu-vă...]

Deci, trecură într-un final la odihnă... . Dar să adoarmă, ioc! Ce se întampla? Ceva vreme fu linişte, o linişte presărată ici colo de frânturi de şoapte "mistice" (chestii dintr-alea, cărora le spune rugăciuni, o "prostie", ce să mai...) ce se strecurau din odaia, mai micuţă, alăturată, odaie micuţă ce încăpea totuşi numeroasa familie (sigur, o altă problemă şi asta, volumul necesar/pers. era compromis...).

Prăpădul veni, însă, atunci când ţăranul - despre care medicul îşi făcea savante şi maliţioase griji că nu va putea adormi cu uşurinţă, nu ştiu cărei anomalii "ştiinţifice" nici nu pusese bine fruntea-n pernă că şi dădu drumul la o serie de sforăituri sănătoase, de se cutremurau creierii celor doi şi nu mai puteau adormi ei acu´. Ca sa vezi...! Mulţumiră însă (amândoi, doar în gând, de teamă să nu priceapă celălalt...) lui Dumnezeu că măcar nu era o sforăială aritmată, lipsită de "salturi evoluţioniste"...


În fine, cald, zgomot, însa în cele din urmă, spre dimineaţă, îi doboră şi stresul dar mai mult îi milui Dumnezeu (Care a socotit mulţumirea lor vrednică de răsplată...) şi adormiră şi ei... .

Se treziră pe la prâz, când un pisoi obraznic, "purtător" poate de cine ştie ce "boli" (trimis, în realitate, de mila lui Dumnezeu, Care se străduia să le sugereze o lecţie, doar-doar s-or îndrepta şi ei vreodată şi n-or mai judeca semeţ cele cu bună aşezare...), le gâdilă aparent fără scop "nobilul" organ olfactiv, într-o arhicunoscută mişcare ondulatorie asimetrică. Dar necesară. Era vremea prânzului iar masa era cam gata, dincolo, şi ar fi fost păcat ca Atotînţeleptul să nu răsplătească inima bună, întrupată în munca gospodinei, cu prezenţa străinilor la masă... . Tradiţia spunea frumoasei noastre soaţe că în fiecare străin e chipul lui Hristos şi prin urmare nu din fandoseală, ci din ancestrală consideraţie se socotea învrednicită să-i calce omul pragul casei.

S-au trezit, ridicat din pat, cu o neînţeleasă (de ei, că dvs v-aţi cam prins de-acuma...) voie bună :)... . Îşi zâmbiră (Le zâmbim şi noi, nu?... Ne bucurăm de odihna lor, de care de atââât de multa vreme sunt sărăciti de către "organizarea sociala modernă..."). Dădură sa iasă, surâzând, pe prispă, dar reveniră rapid pentru a-şi procura cu înfrigurare (la propriu...) ceva ţoale. Salvarea lor era că, nu se ştie conform cărei legi ştiinţifice, în camera lor apăruseră doua cojoace miţoase, tocmai bune să acopere muşcăturile gerului sesizat afară. Că era ger, să ştiţi... .

Eh, s-au îmbrăcat, s-au spălat pe faţă într-un lighean cu apă la temperatura camerei, lăsat în prealabil şi acesta de către "ignoranta" noastră gospodină, alături de doua şervete albe, de in curat. Apoi au ieşit pe prispă, de unde au fost luaţi în bună primire de gazde şi, împreuna cu năsucurile roşii ale progeniturilor, au trecut la pre(a)gătita şi împodobita masă... . Unde, surpriză, reţinerile legate de anumite reclame ce le putem găsi astazi la TV, dispăruseră fără urmă. "Neglijenţă"? Mâna blând înţelepţitoare a Domnului?... cine ştie... .

Dupa masă, într-o atmosferă îmbietoare la vorbe cu tâlc, în faţa vetrei strămoşeşti, "înalţimea" celor doi parca mai lăsase de la ea, făcând loc uşor-uşor adevăratei înălţimi smerite şi, luându-şi inima în dinţi, doctorul întreba primul:

"Ioane (observaţi tonul :)..., clar că ceva se întâmplase...), mă uitam aseară la tine şi mî întrebam cum de poţi să mănânci atâta, fără să te îmbolnăveşti?". "Păi..., mănânc şi eu cam până simt că aproape mă satur, staţi fără grijă. În schimb, să ştiti că lucrul la pădure cere multă putere, iar vântul şi gerul îmi răpeşte mare parte din ce mănânc. Dar, sigur, cu înfrânare mănânc, mai cu seamă în zile de post, că altfel nici de lucru nu-s bun. Zice el trupul ăsta într-un fel sau altul cam cât îmi trebuie să ma satur, fără să-l îndop prea mult... . Totu-i să nu-l ascult până la capăt :)...".

Acum, prinzând ceva curaj şi celălalt oaspete, dădu drumul semnelor de întrebare născute în mintea sa, care în faţa realităţii ce începuse să viscolească, chiar, pe-afară, se smerise, deschizându-se umil răspunsului cerut (curiozitatea nefiind de fel un păcat dacă e lipsită de trufie "atotomniscientă"...). Zise: "Stimată gazdă, aţi putea oare să-mi elucidaţi o dilemă care, de ce să nu recunosc, mă tot frământă?... Sunt curios să-mi împărtăşiţi din ştiinţa dvs ; de unde şi cum se face că încă de aseară, când vremea era cu totul alta, aţi ştiut de viitoarea ei schimbare ?".

Ţăranul, puţin sfios ca orice plugar, răspunse cu privirea puţin plecată într-o parte, aşa cum îl obişnuise tradiţia (anume să nu privească sfidător şi plin de sine în ochii aproapelui, căci oricine are neştiinţele şi neputinţele sale...):

"Apăi, ce să spun conaşule ?.... P-aci, la noi, se ştie că de când e lumea şi pământul scroafa cu purcei, atunci când simte că se răceşte niţel vremea, cată şi-şi adună paie pentru culcuş, unde să-şi ferească grotăceii de gerul ce va să vie... . De aici, în graiul popular, şi vorba ‘ceea spusă cu tâlc pătimaşilor atunci când umblă cu vorbe viclene: « Nu umbla cu paiul în gură, că se strică vremea dumitale »... .

Noi, p-aci, am învăţat din moşi strămoşi să ascultăm tăcuta vorbă a firii [creaţiei...], care pentru asta a şi fost făcută, să ne slujească, dacă şi noi nu ne batem joc de ea, nici schimbându-o [modificând-o...], nici slăvind-o mai mult decât i se cuvine, puind-o în locul Făcătorului. O îngrijim şi ne slujim de ea cu drag, căci e parte din noi, căci aşa ne-o făcut Dumnezeu, o adunare [o recapitulare a creaţiei...] a firei ăsteia mari cu cea nevăzută [inteligibilă; lumea îngerească...] în lumea mică, omul. Aşa că cine vatămă pe aceasta, siluind-o spre schimbare [modificând-o genetic…], pe sine se vatămă, căci firea mică e parte din el. Ş-apăi..., noi socotim că nime’ nu poată aduce ados sau lipsă lucrului făcut de Făcător?"...

***
Cam aceasta ar fi, din ce îmi amintesc, istorioara populară, cuprinsă în mănunchiul încercat de vreme al acestui neam, de ţărani şi de păstori. Îmi pare tare rău că nu mai reţin în ce culegere de folclor am aflat-o în urmă cu ceva ani, şi nici pe net n-am reuşit să dau de ea. În plus, sunt sigur că puţinătatea mea lexiconală a influenţat cu mult acurateţea şi bogăţia ei, aşa cum se regăseşte în original. Culegeţi şi voi ce-a mai rămas şi, de-o fi mai multă bunăvoinţă, cu siguranţă răsplătită peste măsura va fi de veţi alerga la smeritul izvod al ştiinţei tradiţionale, veşnic actuală, păstrată în vreun colţ uitat.

Al Identităţii româneşti...

Florin-Constantin Ilie