duminică, 4 martie 2012

Viaţa copilului, un preţ mult prea mare pentru un serviciu în străinătate

 
 
Încă un copil român s-a sinucis de dorul părinţilor plecaţi la muncă în străinătate. Câtă durere şi disperare poate fi în sufletul acestor copii care vin de la şcoală râzând şi sporovăind pe drum, împreună cu colegii lor şi, ajunşi acasă, îşi pun ştreangul de gât? Ce putem face pentru cei 350.000 de copii lăsaţi acasă de părinţii aflaţi la muncă în străinătate, pentru a-i scoate din depresie? Cum putem opri sinuciderile de copii, devenite fenomen naţional? RomaninGermania.ro vă propune să găsim împreună răspunsurile la aceste întrebări.  Comentariile dumneavoastră sunt binevenite. 
Pe de o parte, toată lumea este de acord că viaţa copilului este un preţ mult prea mare pentru un serviciu în străinătate. Pe de altă parte, sărăcia lucie în care se zbat familiile româneşti face ca părinţii să nu aibă altă variantă decât să muncească „în afară”, adeseori în condiţii atât de grele încât aducerea copiilor în ţara-gazdă ar fi ca o „piatră de moară” de gâtul acestor oameni. Nu numai că nu ar mai putea strânge ban pe ban, dar ar chinui şi copiii. Cei mai mulţi dintre emigranţi sunt nevoiţi să locuiască în barăci, să împartă un apartament cu câte 5-6 colegi, să dea din coate pentru supravieţuire, să stea lungi perioade fără serviciu (cazurile muncitorilor români care rămân şomeri în sezonul rece sau sunt siliţi să lucreze cu ziua etc.).
Problema aducerii copiilor în ţările-gazdă, mai ales în cazul în care şi mama, şi tatăl sunt plecaţi, este în cele din urmă strict una de opţiune personală şi de posibilităţi. Date fiind aceste drame care se tot întâmplă, RomaninGermania.ro îi îndeamnă pe părinţii aflaţi în această situaţie să se gândească serios la varianta de a nu-şi lăsa copiii acasă, în România, mai ales în condiţiile în care ambii soţi pleacă din ţară.
Suferinţă a întregii societăţi româneşti



Ultima victimă, un băieţel de 11 ani din Satu-Mare, lăsat în grija mătuşii, a tot sperat ca părinţii să-l ia cu ei, aşa cum i se spusese. Copilul era în clasa a V-a, iar învăţătoarea afirmă că la sfârşitul clasei a patra o anunţase că va locui şi el în Franţa, împreună cu părinţii. Cum acest lucru n-a mai fost posibil, a ales să dispară din această lume. Penultima victimă a fost o adolescentă dintr-o localitate învecinată, care s-a spânzurat din acelaşi motiv: dorul de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. În această situaţie a fost şi fetiţa din Arad, Monica, o copilă care a ales sinuciderea prin înfometare. Pe altarul căpşunilor şi-au găsit sfârşitul şi alţi copii iar astfel de sacrificii n-au putut fi oprite nici de autorităţi, prin măsuri legislative, nici de rude apropiate, profesori ori colegi, semn că este vorba de o suferinţă cronică a întregii societăţi româneşti.
Când aceşti copilaşi şi-au pus ştreangul de gât n-a contat nici faptul că aveau acasă tot ceea ce le trebuia, că părinţii le cumpăraseră calculatoare şi telefoane mobile, hăinuţe şi jucării frumoase, că din banii trimişi de mama şi tata puteau să-şi cumpere ceea ce şi-ar fi dorit de la hipermarketul cel mai apropiat. Banii n-au putut anestezia dragostea şi suprima dorul de cei care le-au dat viaţă. Nimeni nu ştie ce ar fi putut deveni aceste suflete chinuite dispărute prematur din scena vieţii, ce vise şi talente aveau ei,  şi nici ce ar fi avut de zis în comunitate, dacă ar fi devenit adulţi.
Să nu aruncăm cu piatra!
Unii dintre românii stabiliţi de ani buni în Europa îi pun la zid pe părinţii loviţi de soartă, ceea ce oricum nu ajută la nimic. De cealaltă parte, mulţi dintre părinţii care şi-au lăsat copiii în ţară spun că nimeni nu ştie în ce condiţii sunt nevoiţi să trăiască şi să muncească. În astfel de condiţii, luarea copiilor din România ar fi o măsură de inconştienţă. Părinţii plecaţi la muncă în străinătate speră că nu se va întâmpla o tragedie chiar cu copilul lor. Alţii speră că despărţirea va fi pentru scurt timp, dar de cele mai multe ori perioadele de lucru se prelungesc.
Deşi pe forumuri mulţi se grăbesc să arunce cu piatra, acuzându-i pe părinţii deja distruşi de moartea celor cărora le-au dat viaţă, noi nu suntem de acord cu această atitudine. Oamenii respectivi au plecat din ţară nu de plăcere, ci pentru că au dorit să scape de sărăcie, să le ofere o viaţă mai bună copiilor. Dacă ar fi ştiut ce vor păţi, ar fi înţeles la timp că micuţii lor aveau nevoie de dragoste şi de afecţiune, în primul rând. Ar fi priceput că nici o jucărie din lume, oricât de frumoasă ar fi, nu poate înlocui dragostea mamei. Ar fi judecat altfel situaţia, ar fi luat copiii în ţara gazdă, nu ar mai fi plecat amândoi ori ar fi plecat prin rotaţie, astfel încât copiii să beneficieze măcar de dragostea unui părinte. Timpul nu poate fi dat însă înapoi iar ceea ce li s-a întâmplat acestor oameni oferă un motiv serios de reflecţie pentru ceilalţi români care îşi lasă copiii în ţară.
Balanţa durerii: copilul este cel mai vulnerabil
Când ambii părinţi pleacă din ţară se formează o balanţă a durerii: de o parte sunt adulţii, iar de cealaltă parte este copilul sau sunt copiii. Micuţii sunt însă cei mai vulnerabili, ei nu pot face nimic şi trebuie să accepte situaţia hotărâtă de părinţi. Sentimentele lor acute de disperare, împletite cu cele de vinovăţie (ei pleacă pentru a le oferi mai mult copiilor) sunt atât de puternice încât nici nu au puterea să le spună să rămână. În alte cazuri, micuţii îşi roagă părinţii să nu-i părăsească, dar aceştia pleacă de nevoie, ducând în suflet, la mii de kilometri distanţă, lacrimile celor mici. Un copil poate păstra adânc în suflet, chiar şi după zeci de ani, imaginea tatălui atârnat de scara trenului pus în mişcare. Tata se  ţine bine de bară, amânând momentul închiderii uşii până ce nu-şi va mai fi putut zări copiii aflaţi pe peron…
Părinţii nu trebuie să fie respinşi de comunităţile de români
Părinţii aflaţi la muncă în Germania, Franţa, Italia, Spania etc. nu trebuie să fie respinşi şi criticaţi de comunităţile de români care şi-au făcut un rost în aceste ţări, împreună cu copiii lor, ci ajutaţi de acestea, în primul rând cu informaţii. Cunoscând posibilităţile care există în ţările respective cu privire la creşterea copiilor (informaţii despre sistemul local de învăţământ, informaţii despre locurile în care pot lăsa copiii cât sunt la lucru şi cât îi costă etc.), părinţii ar putea lua mai uşor hotărârea de a-şi aduce micuţii aproape de ei.
RomaninGermania.ro şi-a propus să furnizeze părinţilor români astfel de informaţii şi să pună în legătură familiile româneşti aflate în Germania, pentru a se ajuta între ele în privinţa creşterii copiilor.
Din păcate însă, cei stabiliţi de mai mulţi ani în Europa „îi pun la zid” pe românii veniţi la muncă şi care şi-au lăsat copiii acasă, în loc să le întindă o mână de ajutor prin prezentarea unor informaţii utile, aşa cum am arătat. De această atitudine ne-am convins acum câteva luni, când am încercat să prezentăm apariţia proiectului de lege pe tema copiilor de emigrant pe un forum din Italia (www.romania-italia.info). Aici, atitudinea câtorva „veterani” a fost de-a dreptul agresivă în ceea ce-i priveşte pe părinţii care se despart de copiii lor. Sigur, poate fi înţeleasă această atitudine prin prisma dorinţei oamenilor de a se stopa sinuciderile în rândul copiilor, însă situaţia nu poate fi rezolvată prin critici, oricât de dure ar fi acestea.



CE PĂRERE AU OAMENII CU PRIVIRE LA LEGEA CARE VREA SĂ-L APERE PE COPILUL DE EMIGRANT?
Reacţii pe un forum al românilor din Italia: de la „Mi-e greaţă de aceşti părinţi”, la „Nu vă jucaţi cu viaţa copiilor!” şi până la „Trebuie văzută cauza acestor situaţii”
Cea mai tranşantă, referindu-se la aceşti părinţi, a fost Madalina-Reloaded: „Pot să-mi exprim în mod democratic dezgustul faţă de persoane care au adus pe lume nişte copii nevinovaţi, DEŞI ŞTIAU CĂ N-AU CU CE-I CREŞTE! (…) mie mi-e absolut GREAŢĂ de subiectul asta, mi-e greaţă de scuzele de 2 lei, mi-e greaţă de expresia aia „e uşor să judeci”… şi mi-e greaţă să mă lupt cu ideile lor. Dacă îi iei pe toţi, pe rând, TOŢI sunt convinşi că situaţie mai nasoală ca a lor nu există”.
Geronimo condamnă, la rândul său, uşurinţa cu care legiuitorii din România încearcă să rezolve problema: „Când apare vreun caz în mass-media reacţia politică e „Facem o lege”. Asta pentru a închide gura interlocutorului, fie el partidul din opoziţie, fie el reprezentant european. Nu contează cum va fi legea, dacă se poate aplica, daca n-o să genereze altă problemă pentru care o sa fie nevoie de o altă lege, etc.”
Lidia-dorin: “Eu nu înţeleg ce-o să rezolve cu amenda. Statul o să-şi bage nişte bani în buzunar, atunci să vezi foame, o să fie privaţi şi de acei 2-300 de euro. Să plece bărbaţii la muncă şi să trimită acasă la mame şi copii, nu invers. Apoi să se cheltuie nişte bani să se facă informare, să se facă nişte acorduri, sunt munci stagionale de 2-3 luni, iei banii şi te întorci la copii şi trăieşti un an. Da, bine, în cazul ăsta n-au de vile şi maşini”.
Muratore: “Da, e o tragedie cumplită soarta acestor copii. Dar ar trebui văzută întâi cauza acestor situaţii. Încercăm aici să facem frecţii la picior de lemn şi să ne dăm cu părerea…..e un pic hilar şi grotesc…..sunt persoane care au fost constrânse, altele iresponsabile, altele care au ales o cale de mijloc. E alegerea lor, o lege nu cred că rezolvă problema. E tragic ce (li) s-a întâmplat unor copii, dar se bate prea multă monedă pe faptul jurnalistic dând guvernanţilor un alt motiv pentru o nouă taxă, iar altora obiect de muncă sau măcar iluzia că se vrea binele…. Românii nu sunt primii emigranţi în lumea asta, peste tot în lume se emigrează temporar sau pentru totdeauna din diferite motive. Drama copiilor lăsaţi acasă e peste tot în lumea asta…. de la guvernanţii detaşaţi până la căpşunari şi badante, dar ca la noi la nimeni ….până nu ne dăm în bărci şi nu facem pe fariseii nu e posibil….”
Româncă „cu vechime” în Italia: „Încercăm să vă scuturăm un pic conştiinţa…. nici un câine nu se abandonează, darmite propriul copil?!”
Madalina-Reloaded: „Dacă le iei la rând pe mamele care şi-au lăsat copiii acasă îţi vor spune că au venit temporar. Problema e că “temporarul” ăla durează 10-12 ani si mai mult!! UN AN e mult pentru un copil, după 10-12 ani ce-ţi zice când te vede? “Pe cine cauţi, tanti?” Trebuie să înţelegeţi că nu va puteti JUCA CU VIATA LOR! terminaţi cu scuzele! eu am tot dat exemplul africanilor care CHIAR MOR DE FOAME, dar copiii şi-i agaţă de gât şi mor cu zile. Pe RomaninGermania.ro cineva a scris: “nici ţiganii nu-şi abandonează copiii”. Chiar nu vă pune pe gânduri treaba asta?! mai gasiţi multe SCUZE?! pentru că sunt SCUZE! aţi făcut copii ca să-i lăsaţi la alţii, v-aţi întrebat vreodată dacă AIA ÎŞI POT PERMITE copiii voştri? sau NUMAI VOI N-AVEŢI de niciunele?! Nu ne dăm în bărci, încercăm să vă scuturăm un pic conştiinţa…. nici un câine nu se abandonează, darmite propriul copil?! (…) Te duci în Italia, îţi aranjezi situaţia, apoi îţi aduci, frate, copilul! Nu stai 10 ani, crezând că-ţi îndeplineşti datoria de părinte trimiţând bani lunar acasă”.
Cocolina: “Iubirea pentru propriul copil ar trebui să fie mai mare decât universul, iar dorul de bucăţica ruptă din inima ta să te mistuie neîncetat zi şi noapte….Nu pot fi numite decât mame denaturate, reduse şi neisprăvite, indiferent cât le căutăm (circumstanţe) atenuante….(…) Că nimeni nu pomeneşte de implicaţiile morale, psihologice ce derivă din astfel de comportamente, de repercusiunile pe termen lung pentru copil….indiferent că abandonul e „temporar” sau definitiv…tot nu se găsesc scuze, şi tot mame denaturate se vor chema”.
“Sunt părinţi cu sufletul rupt şi deznădăjduit, plânşi şi îndureraţi, dezrădăcinaţi…”
Muratore: „Nu (le) caut scuze celor care întradevar şi-au abandonat copiii, dar nici nu vreau să dau obiect şi scop de lucru unor comisii, europarlamentri, parlamentari, asociaţii “non profit” sau altă găselniţă, care sug fonduri şi din buzunarele emigranţilor în care dau cu pietre, care sunt buni doar de jumulit, nu numai prin mărirea taxelor consulare. Sunt printre aceşti 300 de mii (părinţii care şi-au lăsat copiii în România- n.r.) OAMENI cu sufletul rupt şi deznădăjduit, cu gândul la cei lăsaţi acasă, părinţi sau copii, plânşi şi îndureraţi, dezrădăcinaţi……”.
Geronimo: „Problema e că părinţii stau în străinătate, separaţi de copiii rămaşi acasă? Pot fi separaţi şi dacă stau sub acelaşi acoperiş. Câţi copii nu sunt neglijaţi datorită părinţilor prea ocupaţi Lor ce le facem? Părerea mea e că nici un părinte nu poate fi “motivat” cu vreo lege. Plăcerea de a fi părinte ori o ai, ori n-o ai!”
Dumneavoastră ce părere aveţi?
Dacă se află printre cititorii noştri părinţi care lucrează în străinătate şi care şi-au lăsat copiii în România, îi invităm să ne povestească situaţia lor, sub formă de comentarii la acest articol. Aceeaşi invitaţie este valabilă şi pentru părinţii care şi-au luat cu ei copiii în ţările gazdă.  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu