Poveste de început de primăvară - Vasilica Ilie

Vasilica Ilie este, înainte de toate, genul de om de care are nevoie orice literatură ca însetatul de apă. Îi place să se implice altruist în felurite proiecte, să-i încurajeze pe alţii să-şi scrie cărţile, să promoveze după puteri ceea ce consideră că este valoros. Îi urmăresc de câţiva ani „forfota” de pe internet, pe platforma „Cititor de Proză” şi în alte părţi. Este o femeie cu suflet mare. ( ... )

„Despre mine, în particular, nu îmi place să vorbesc. Dacă te încălzeşte cu ceva, sunt divorţată de câţiva ani, am un fiu căsătorit şi o nepoţică de 2 ani jumate, lucrez în proiectare (fac proiectare pe calculator, în programul Autocad), am făcut studii tehnice- instalaţii, am şi 2 ani de drept. Lucrez la o instituţie de interes naţional. Dar cred că aceste lucruri nu au importanţă, important este cum scriu şi caracterul.”

Vasilica Ilie, o autoare care ştie să povestească
Sep 21st, 2011 | By admin | Category: Postcard

Scriitorul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text despre poeta Vasilica Ilie. Redăm mai jos textul integral.

Vasilica Ilie este, înainte de toate, genul de om de care are nevoie orice literatură ca însetatul de apă. Îi place să se implice altruist în felurite proiecte, să-i încurajeze pe alţii să-şi scrie cărţile, să promoveze după puteri ceea ce consideră că este valoros. Îi urmăresc de câţiva ani „forfota” de pe internet, pe platforma „Cititor de Proză” şi în alte părţi. Este o femeie cu suflet mare.

Mi-a scris cu câteva zile urmă într-un mail- „Despre mine, în particular, nu îmi place să vorbesc. Dacă te încălzeşte cu ceva, sunt divorţată de câţiva ani, am un fiu căsătorit şi o nepoţică de 2 ani jumate, lucrez în proiectare (fac proiectare pe calculator, în programul Autocad), am făcut studii tehnice- instalaţii, am şi 2 ani de drept. Lucrez la o instituţie de interes naţional. Dar cred că aceste lucruri nu au importanţă, important este cum scriu şi caracterul.” Da, la caracter stă super. Cu acelaşi prilej, mi-a trimis şi CV-ul ei literar:

„Debutul literar l-am făcut în antologia de versuri, „Freamăt de timp”- „Freamăt peren”, în anul 2007- editura 3D.

Au urmat:

- antologia de versuri „Primăvara”- 2008, editura As;

- antologia de poeme şi comentarii becartiene –2008, editura Pan Europe;

- antologia de versuri „Lira în patru puncte cardinale”- 2009, editura Publishers;

- antologia de proză a revistei „Singur”- 2010, editura Grinta, Cluj-Napoca;

- antologia de versuri”Însemne” – 2010, editura, Docucenter Bacău.

În toamna anului 2010, a văzut lumina tiparului, primul meu volum de versuri, intitulat „Fereastra de la Răsăritul Cuvântului”, editura PIM- Iaşi- postfaţată de poeta, scriitoarea şi criticul literar, Cezarina Adamescu, membră în U.S.R.

În primăvara anului 2011, mi-a aparut, tot la editura PIM- Iaşi, sub egida asociaţiei „Universul Prieteniei”, nuvela „Răscrucea destinului”, cu o postfaţă scrisă de Maria Cornelia Postescu, poetă, scriitoare, membră în Liga Scriitorilor din Cluj şi pe coperta a patra, câteva rânduri aşternute de prozatorul vrâncean, Gheorghe Mocanu, membru în U.S.R. care mi-a citit manuscrisul şi i-a placut.

Am câteva proiecte în lucru:

- un volum de versuri intitulat: „Gânduri, stări, atitudini”;

- un volum cu proze scurte, intitulat: „File de jurnal. Schiţe”;

- un volum cu proze pentru copii, dedicat nepoatei mele, intitulat: „De vorbă cu Alexia”,

- un roman, intitulat: „Ape limpezi, ape tulburi”.

Poemele Vasilicăi Ilie sunt pline de sensibilitate, are cititori fideli care i le apreciază. Ca să fiu cinstit, nu-s pe croiala mea. Sunt prea impregnate de feminitate. Aceasta nu este o judecată de valoare, desigur. Ci de gust. Nici pe Blaga nu pot să-l mai citesc, însă ar trebui să fiu idiot să afirm că n-are o valoare extraordinară.( ... )

De demult n-am citit o aşa proza cinstită, fără întortocheli inutile, despre lumea satului. Autoarea ştie să povestească, acţiunea are contur şi dramatism, te captivează. Este o carte care merită citită. Observaţii: 1.cum i-am zis şi autoarei înainte de-a publica nuvela, titlul este nefericit; 2. ca şi în cazul poeziei „ce”-ul stilistic feminin e prea apăsat.

Aştept romanul anunţat de Vasilica Ilie. Îi doresc din toată inima să fie o reuşită. „Răscrucea destinului” e un pas fericit.

Alexandru Petria

Sursa : http://www.agentiadecarte.ro/2011/09/vasilica-ilie-o-autoare-care-stie-sa-povesteasca/

 Vasilica Ilie
Poveste de început de primăvară ( I )

1 martie, acum câţiva ani. Ilinca se îndrepta spre serviciu. Soarele care o însoţea de dimineaţă, îi înveselea parcă sufletul şi se gândea cu plăcere la această zi de primavară, când colegii ei de birou, ca de fiecare dată, o aşteaptau cu câte o floare, un zâmbet şi mărţişoare. În vagonul de metrou se aşeză pe un scaun şi alte gânduri luaseră locul celor vesele. Privea în gol, fiind absentă la lumea ce o înconjura. „Mi-ar fi plăcut ca astăzi, de 1 martie să mă invite un bărbat la plimbare, să ne ţinem de mână, să râdem şi să ne îmbrăţisăm”, îşi spuse în gând.

De când divorţase, nu îşi găsise un bărbat care să merite aşteptările ei, un bărbat cu care să iasă la plimbare, care s-o înteleagă, să fie lângă ea atunci când are nevoie de un umăr pe care să-şi sprijine capul. Şi apoi, vârsta de 53 de ani i se părea destul de înaintată, că un barbat de aceeaşi vârstă nu se mai uită la ea: „bărbaţii de vârsta mea se uită după fetele tinere, cu fuste scurte şi cu buricul gol, asta este la modă acum”, îşi continuă ea gândul.

Se anunţă staţia unde trebuia să coboare. Tresări. Se apropie de uşă pentru a coborî. În faţa ei se afla un bărbat înalt care stătea cu faţa spre uşă.

- Coborâţi la prima staţie, vă rog?

Bărbatul s-a dat într-o parte, a privit-o atent în ochi şi i-a răspuns:

- Da, voi coborî la prima staţie.

- Mulţumesc, răspunse Ilinca şi se uită în ochii lui cu un uşor zâmbet pe buze, binevoitor.

Privirile lor s-au întâlnit şi parcă au scânteiat. Ilinca şi-a retras imediat privirea dar bărbatul a început să o studieze insistent. Se uita cu coada ochiului şi îl studia şi ea, din când în când. Bărbatul arăta destul de bine, nu-i dădeai mai mult de 50 de ani; îmbrăcat într-o pereche de blugi, o geacă neagră scurtă pâna la mijloc, un pulover gri cu anchior, dedesubtul căruia avea o cămaşă bleu cu gulerul scos pe deasupra anchiorului. Pe cap purta o şapcă, trasă pe ochi, şmechereşte, confecţionată tot din materialul de blugi ca şi pantalonul, de culoare albastră. Când privea pe sub ea, se vedeau nişte ochi mari, frumoşi, de culoarea albastră, ca şi cum tot cerul se oglindea în ei. Mâna pe care o ţinea pe bara de metal care se afla pe partea laterală a uşii arăta destul de fină şi cu degete lungi. Metroul a oprit în staţie şi uşa s-a deschis. Bărbatul i-a făcut loc să coboare, invitând-o din ochi, fără să articuleze vreun cuvânt. Ilinca a coborât şi a mers spre scările rulante care o duceau la suprafaţă. Nu observă că îi căzu o mănuşă. Cineva din spate o stigă:

- Doamnă, v-a căzut o mănuşă!

Ea se opri şi se uită în spate. Bărbatul care coborâse din metrou era cu mănuşa ei într-o mână şi cu un baston subtire, de susţinere în alta. Veni spre ea şi îi întinse mănuşa.

- Mulţumesc frumos! V-am făcut să vă deranjaţi, aţi făcut un efort, totuşi, spuse ea, uitându-se la mâna în care ţinea, bastonul.

- Este o entorsă! Merg la doctor să-mi facă o radiografie .

- Vă doresc multă sănătate! spuse Ilinca şi plecă în grabă spre serviciu, uitându-se la ceas.

- Şi eu, vă doresc serviciu uşor! spuse bărbatul care rămăsese cu mâna în aer.

Ar mai fi vrut să spună ceva dar nu mai reuşi fiindcă Ilinca s-a depărtat de el cu paşi grăbiţi.

După ceremonia cu înmânatul mărţişoarelor, al florilor, bomboanelor cu ciocolată, al pupăturilor, ea se aşeză la birou, deschise calculatorul şi începu să lucreze. Nu putea să se concentreze. Îi apăru în faţă chipul bărbatului din metrou, mai ales ochii aceia mari, albaştri, care o priveau insistent. „Puteam să mai stau de vorbă cu el, era un bărbat drăguţ, delicat, să-l consolez mai cu seamă că era în starea care era, cu piciorul. De la o vreme am devenit sălbatică, mi se pare că toţi bărbaţii sunt neserioşi şi, efectiv, fug de ei”, îşi zise.

Din când în când, acasă sau la birou, chipul bărbatului i se arăta în faţă la fel ca o fata morgană. Rămăsese cu acea imagine în care privirile lor s-au întâlnit şi au scânteiat pentru o clipă. Nădăjduia că într-o zi, o să-i apară în faţă, la metrou. Acasă, de multe ori vorbea cu el în gând, îi pusese numele de „străinul” iar când avea unele probleme personale vorbea cu el, cerându-i fel de fel de sfaturi: „străinule, mulţumesc ca m-ai ascultat şi m-ai ajutat să trec peste această problemă”. Nu putea să şi-l scoată din minte. Se uita în oglindă şi se întreba ce-o fi cu ea, şi-a pierdut minţile, dacă ar vedea-o prietenele ei ar zice că a înnebunit.

În vară, Ilinca îşi luă concediu şi plecă la munte, la insistenţele unei colege, biletul cumpărându-l chiar de la ea, care nu mai putuse pleca din cauză că i se îmbolnavise copilul mic, de câţiva anişori, de vărsat de vânt. Era începutul lui iulie şi o vreme foarte frumoasă, chiar foarte călduroasă la vremea aceea.

Ilinca plecă din gară dimineaţa, pe la ora 9.00 şi dorea să fie până în prânz, la hotel, în staţiunea Sinaia. De la gară pâna la hotel nu era mult de mers pe jos. Nu se încărcase cu multe bagaje; îşi luase strictul necesar pentru o săptămână de zile, atât cât era şi sejurul. Se îmbrăcase într-un costum de vară în culori vii: pantaloni treisferturi şi o bluză pe dinafară, strânsă pe mijloc, cu mânecă scurtă, scoţându-i în evidenţă frumoasele coapse . Pe cap purta o pălărie de paie cu o eşarfă care îi atârna într-o fundă la spate, în una din culorile vii de pe costum. Arăta ca o puştoaică. Faţa ei întinsă, fără niciun rid, radia la lumina soarelui. Ajunsă la recepţia hotelului, se prezentă la ghişeu pentru înregistrare şi repartizarea camerei. În faţa ei era un bărbat înalt, care preda cheile unei camere, semn că îşi terminase sejurul.


                                       


Poveste de început de primăvară ( II )

Când se întoarse cu faţa, Ilinca rămase împietrită locului: îi ştia atât de bine chipul acelui bărbat cu care vorbea în gând aproape în fiecare zi de când îl cunoscuse încât credea că de data aceasta, chiar visează! El era! Nu ştia cum să procedeze. Nu ştia cum îl cheamă ca să-l strige pe nume, nu putea să articuleze niciun cuvânt. La rândul lui, bărbatul, văzând-o, s-a fâstâcit şi s-a împiedicat de bagajele pe care le avea lângă el, s-a dezechilibrat si gata-gata, să-i cadă în braţe. Ochii lor s-au întalnit din nou, scânteind.
-O, Doamne, te caut de-o viaţă! spuse el, luându-i amândouă mâinile şi sărutându-i-le. Pe unde ai umblat frumoasa mea străină?
O îmbrăţişă şi o sărută apoi pe obraji, frunte, buze, fără să ţină seamă de recepţioneră, de lumea care se perinda pe acolo.
Ilinca nu putu scoate niciun cuvânt, era prea copleşită de acest eveniment- surpriză; se lăsă îmbrăţişată şi sărutată. Nu-i venea să creadă ca aude aşa ceva din gura lui, ea, care s-a gândit tot timpul la el.
Îşi reveni un pic din această beatitudine şi apucă să-i spună:
- Te rog să mă duci undeva, să stăm jos că nu mai pot sta în picioare
Străinul o luă în braţe si cu ea asa, pe sus, merse până la un fotoliu din apropiere, o aşeză şi apoi se întoarse să ia bagajele amândorura de lângă ghişeu.
Se aşeză lângă ea şi începu să-i ia mâinile amândouă să i le sărute.
- Nici nu ştii cât de mult m-am gândit la tine, după ce ne-am întâlnit atunci, la
metrou. Am fost cu piciorul în ghips patruzeci si cinci de zile, nu a fost entorsă, în urma radiografiei s-a constatat o ruptură de ligamente. Nu am avut de unde să te iau iar tu te-ai grăbit atunci; voiam să-ţi las cartea mea de vizită, să ţinem legătura. Nu a fost zi să nu mă gândesc la tine şi să mă rog la Dumnezeu ca într-o zi să ne regăsim.
Ilinca era în al noulea cer şi nu îi venea să creadă că şi el s-a gândit, în acelaşi timp, la ea.
- Ce cauţi, aici, în Sinaia?
- Am fost la un simpozion câteva zile şi m-am cazat la acest hotel. Tu, ce cauţi
singură, aici?
- Eu, sunt în concediul de odihnă o săptămână, dintr-o simplă întâmplare. Iniţial,
trebuia să fie o colegă de birou dar i s-a îmbolnăvit copilul şi am cumpărat biletul de la ea.
- Rugăciunile mele nu au fost făcute în zadar! spuse el. Îţi pun o întrebare: vrei ca
acest sejur să îl petrecem împreună, dacă nu ai nicio obligaţie?
Ilinca se simţea ca într-o poveste. „Iată, Dumnezeu face minuni”, îşi spuse. Îi venea să sară în sus de bucurie şi să strige în gura mare un „daaaaa”, să audă tot universul, dar se abţinu şi îi spuse:
- Dar noi nu ne ştim nici numele, ca să ne apelăm!
- Ştefan Rizea, patron al unei firme de construcţii. Eu îmi pot lua liber o săptămână, totul se aranjează cu un singur telefon.
- Ilinca Vlase, funcţionar la Ministerul de Telecomunicaţii.
- Acestea fiind zise, eşti de acord să petrecem sejurul, împreună? o întrebă Ştefan
care nu o slăbea din ochi şi care îi mângâia mâinile în tot timpul acesta.
- O, Doamne, aş merge cu tine şi pe o insulă pustie, spuse Ilinca, copleşită de
emoţii.
Într-o fracţiune de secundă, două lacrimi i se scurseră din ochi, pe obraji. El se apropie de ea, îi luă faţa în mâini şi îi sărută obrajii, pe unde lacrimile lăsaseră urmă. Apoi o privi ca pe ceva preţios şi îi spuse:
- Aşteaptă-mă, numai puţin!
Se ridică şi o mai privi câteva clipe să se asigure că totul este adevărat şi se îndreptă spre recepţie.
Vorbi cu recepţionera să-i repartizeze o cameră pe şapte zile apropiată cu a doamnei care va veni imediat să se înregistreze.
- O să vă repartizăm aceeşi cameră pe care aţi avut-o, mai avem una, alăturată,
liberă. Este bine
- Nici că se putea mai bine, mulţumesc! spuse Ştefan.
Se întoarse fericit spre Ilinca.
- Draga mea, am aranjat cu recepţionera, avem camere alăturate, haideţi să ducem bagajele sus şi te invit după aceea la restaurant, să luăm prânzul.
Ilinca merse la recepţie, se înregistră, primi cheia şi, împreună cu Ştefan care, între timp luase toate bagajele, se îndreptară spre lift.

Fiecare merse în camera lui să-şi despacheteze bagajele şi să le aşeze în dulapuri. Ilinca reuşi după aceea să-şi facă un duş şi parcă îşi mai revenise după emoţiile pe care le avusese până atunci. Se îmbrăcase cu o rochie de vară albă cu maci roşii imprimaţi pe ţesătura din in. Îl aştepta pe Ştefan care îi spusese că o să treacă să o ia la restaurant.

Peste vreo jumătate de oră, Ilinca aude ciocănituri în uşă. Când deschise uşa, se trezi în faţa uşii cu o masă plină de câteva feluri de mâncare şi fel de fel de bunătăţi.
- Domnule, cred ca este o greşeală, eu nu am comandat nimic! îi spuse celui care
împingea masa înăuntru.
- Nu este nicio greşeală se auzi vocea lui Ştefan care apăru cu un buchet mare de
orhidee albe, de după uşă, îmbrăcat într-un costum de culoare gri, subţire, şi cu o cămaşă bleu.
- O, Doamne, Ştefan, tu mă uimeşti din ce în ce mai mult! atât putu să spună ea,
cuprinsă de emoţii.
După ce plecă chelnerul, Ştefan îi dărui florile iar Ilinca îi mulţumi, le puse pe măsuţa de lângă pat şi îl sărută pe obraji. Acesta o prinse de mijloc, o strânse în braţe şi o sărută îndelung. O aşeză pe pat şi o mângâie pe păr, pe faţă, o sărută din nou. Se excită.
- Nici nu ştii cât te doresc! îi şopti la ureche Ilincăi.
- Şi eu! Atât putuse să mai rostească.
Amândoi erau loviţi de săgeata lui Cupidon; uitaseră de masă, de tot. El a început să o dezbrace, mângâind fiecare parte a corpului şi sărutând-o, în continuu. Ea se lăsă vrăjită de mângâierile, săruturile lui şi nici nu şi-a dat seama când au rămas goi, în patul unde s-au iubit ca şi cum se cunoşteau de-o viaţă. Trupurile lor s-au contopit atât de bine că nici nu mai ştiau când au început să facă dragoste şi când s-a terminat, timpul pentru ei a rămas pe loc. Nu auzeau decât dorinţele celor două trupuri de a se armoniza în timpul când se simţeau fericiţi, în al noulea cer.

Au stat aşa, unul în braţele celuilalt, fără ca unul din ei să spună ceva, decât privindu-se cu iubire şi satisfacţie sufletească şi sărutându-se, parcă nu se mai săturau unul de altul.
Într-un târziu îşi aduseră aminte de masa care era încărcată cu bunătăţi. Au făcut duş, s-au îmbrăcat şi au luat loc la masă. În timpul când se hotărau ce să servească, sună telefonul lui Ştefan. Răspunse.
- Alo! Poftim? Şi dintr-o dată se schimbă la faţă.
Nu putu decât sa-i spună Ilincăi:
- Te rog sa nu pleci tot sejurul de aici. Voi reveni, cu siguranţă. Acum trebuie să
plec.
Îi lăsă cartea de vizită, în fugă şi plecă.


                                    


Poveste de început de primăvară ( III )

Ilinca rămase bulversată. Nu ştia ce veşti grave a primit la telefon de a trebuit să plece atât de repede. Se uită pe cartea de vizită. Avea trei numere de telefoane. Era prea devreme să-i dea telefon şi să-l întrebe ce s-a întâmplat. După expresia feţei nu erau veşti bune şi apoi, nu voia să-l deranjeze şi ea cu întrebări pe care nu ştia dacă o să-i facă plăcere să le audă.
Se uită la masa cu bunătăţi şi n-o mai atrăgea nimic. Ce să facă? Chemă chelnerul să ia masa de acolo, să nu o mai vadă. Opri doar câteva fructe. Nu putea să se mai gândească nici la clipele frumoase petrecute între ei, în acea zi. Se făcuse seară. Stătea înmărmurită şi nu ştia ce să facă. Dădu drumul la televizor. Schimbă canalele, nimic nu îi plăcea. Se urcă în pat şi rămase pe gânduri, punându-şi diverse întrebări. Îi părea rău de ceea ce se întâmplase între ei? Nu, în privinţa aceasta, era fericită că se întâmplase lucrul acesta, a făcut-o cu toată inima. Ştia cum îl cheamă, avea cartea lui de vizită, îi spusese cu ce se ocupa. Un lucru o frământa: dacă era însurat. Nu discutaseră acest aspect şi chiar îi încolţise ideea. Nu se poate! Dacă era îi spunea de la început, nu îşi prelungea sejurul, apoi, nu a văzut nicio verighetă pe deget. Bine, mulţi bărbaţi însuraţi nu poartă verighetă. Atunci, ce interes avea să-i spună că s-a rugat la Dumnezeu să o întâlnească pe ea, dacă era însurat?! „Offf! de ce să mi se întâmple toate acestea, acum, în concediu, când puteam petrece sejurul liniştită la munte? Acum ce fac, nu am chef de nimic! M-aş întoarce în Bucureşti dar el mi-a spus să nu plec, că revine”. Abia adormi într-un târziu şi visă.
Ştefan era într-o biserică, îmbrăcat într-un costum de ginere. Alături de el, o femeie în rochie de mireasă, cu o burtă foarte mare, semn că era însărcinată în ultima lună. Faţa nu nu i se vedea. În jurul lor era puţină lume, îi numărai pe degetele de la o mână, asta, însemnând că nunta s-a făcut în mare grabă. Când să le pună verighetele pe deget, mireasa a leşinat şi cununia religioasă nu a mai avut loc.
Ilinca se trezi brusc din somn, transpirată. O, Doamne, ce vis! Până dimineaţă nu mai putu dormi. „Şi dacă telefonul ăla o fi în legătura cu... nu se poate! Ce idei pot să-mi treacă prin cap”, îşi zise. Se duse la baie şi se uită în oglindă. Părul îi era răvăşit şi la faţă nu arăta deloc, bine. „Trebuie să îmi revin, nu se poate să continui aşa!” îşi spuse. Făcu un duş să se mai învioreze. Se gândi să meargă la restaurant, să ia micul dejun. Se îmbrăcă sport: cu o pereche de blugi mulaţi pe corp, treisferturi, un tricou alb şi se privi din nou în oglindă. Îşi facu un masaj facial cu aceeaşi cremă pe care o foloseşte de ani de zile şi care îi face faţa catifelată, îşi contură ochii cu un creion dermatograf, de culoare neagră, îşi rimelă genele şi se mai uită o dată la faţa ei. Ei, parcă îşi mai revenise! Acum arăta bine. Luă geanta pe umăr şi ieşi din cameră. Când coborî din lift, recepţionera o chemă şi îi înmână un plic sigilat. Se uită mirată fiindcă nu era scris pe plic decât „pentru doamna Vlase”, fără expeditor. Se aşeză pe fotoliul din apropiere şi deschise plicul. Pe o hârtiuţă cât un bileţel era scris: „te rog să mă scuzi că am plecat aşa, repede, unicul meu fiu a avut un accident cu maşina şi este în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Poţi să mă suni la telefon când vrei. Te voi ţine la curent cu tot ce se întâmplă.”
Parcă tot cerul căzuse peste ea! Unicul lui fiu în stare foarte gravă, la spital! Ce mult aş vrea să fiu lângă el să îl încurajez! Trebuie să-i dau un telefon. O apucaseră iar emoţiile, neliniştea. Scoase cartea de vizită şi formă primul număr de telefon, în ordinea tipărită pe ea. Telefonul sună în continuu. Voia să renunţe, dar, într-un târziu, auzi o voce stinsă, obosită:
- Alo? Da!
- Ştefan, bună dimineaţa, sunt eu, Ilinca! Te rog să mă scuzi că te deranjez, am
primit bileţelul, îmi pare rău de situaţia gravă, cu fiul tău. Spune-mi, cum se simte?
- Chiar acum a fost scos din sala de operaţie şi dus la reanimare, nu pot să-ţi spun
deocamdată nimic, o să te sun şi o să te ţin la curent cu starea lui. Mulţumesc pentru telefon şi scuză-mă încă o dată că am plecat grăbit din cameră de la tine, eram consternat de veste şi nu puteam să-ţi spun mai multe. Abia înainte de a pleca am putut să scriu acel bileţel pentru că m-am gândit să nu îţi faci griji.
- Şi bine ai făcut fiindcă toată noaptea nu am putut să dorm. Aştept veşti de la tine.
Dacă ai nevoie să te ajut cu ceva, să-mi spui fără jenă. Îi doresc însănătoşire grabnică fiului tău!
Parcă se mai liniştise un pic după convorbirea cu Ştefan. După micul dejun se gândi să meargă la biserică, să se roage pentru fiul lui.

                                       


Poveste de început de primăvară ( IV )

La restaurant deja era multă lume care servea micul dejun. Luă o tavă să-şi aleagă din bunătăţile expuse la bufetul suedez. Chiar i se făcuse foame. Îşi puse pe farfurie câteva felii de caşcaval, câteva cu şuncă, două tarte cu ciuperci, două chifle, două clătite umplute cu gem de căpşuni, un pahar cu suc de grapefruit şi o cafea.
Se uită să vadă dacă este vreo masă liberă. Nu era dar mai existau mese cu câte o persoană singură, asta însemnând să ceară voie să ia loc. În timp ce se uita să aleagă unde să se aşeze, auzi o voce de bărbat:
- Ilinca, vino aici, sunt singur!
Se uită de unde venea vocea. Un bărbat singur la masă îi făcea semn să se apropie. Parcă îi cunoştea chipul. Se apropie şi aşeză tava pe masă. Bărbatul se ridică şi îi aşeză scaunul, poftind-o să ia loc, nu înainte de a-i săruta mâna şi pe obraji.
- Bună, ce mai faci? Nu te-am văzut de un car de ani! Nu mă mai cunoşti?
- Gicu, o, Doamne, cum să nu îmi amintesc de tine? Ei, la aşa o întâlnire nu mă aşteptam! Ce faci? Eşti singur?
- Da, singur! Sunt divorţat de câţiva ani buni. Tu?
- Tot singură, divorţată de trei ani.
- Tot frumoasă ai rămas! Arăţi foarte bine, chiar mai tânără cu 10 ani de câti ani ştiu eu că ai. Ţi-ai schimbat şi coafura, îţi şade bine cu părul tuns. Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine. De ce nu m- oi fi căsătorit eu cu tine, iată, eram împreună în ziua de astăzi, la Sinaia, spuse el, glumind.
- Ei, ai fost materialist, de aia! În timpul facultăţii ţi-ai găsit o bucureşteancă şi ai
vrut buletin de Bucureşti, te-ai căsătorit din interes, ştiu povestea. Eu eram în provincie, nu terminasem încă liceul.
- Da, dar să ştii că pe tine te-am iubit sincer şi nu te-am uitat. Ştii că de când ai venit în primul an de liceu am pus ochii pe tine. A fost frumoasă prietenia noastră, doi ani de zile cu întâlniri în vacanţe şi scrisori.
- Ei, da, a fost...
- Cât stai în Sinaia?
- Astăzi este a doua zi din sejurul de şapte zile. Tu?
- Eu am fost la un simpozion, ştii că se organizează în fiecare an la Sinaia simpozioane pe diferite teme. Eu, cum sunt instalator de meserie, am fost reprezentantul firmei mele de instalaţii de contrucţii civile. Au fost şi structurişti şi arhitecti, m-am întâlnit cu mulţi colegi de facultate iar ieri seară s-a terminat cu un banchet frumos. Mi-am mai prelungit cu trei zile şederea, am vrut să mai gust din frumuseţile montane şi să îmi depozitez în plămâni din aerul curat de aici, că m-am săturat de cel poluat din capitală, vreau să am forţe proaspete când mă întorc în Bucureşti.
- Bine faci! Eu am venit mai mult din întâmplare. Noroc cu colega mea de birou care nu a putut să vină, de la ea am biletul. Nu prea plec de una singură în staţiuni.
- Ei, dacă tot eşti singură, te invit la o plimbare prin împrejurimi, după micul dejun.
Sunt cu maşina. Ce zici?
- Gicu, te rog să mă scuzi dacă te refuz, vreau să merg la o biserică să mă rog pentru cineva care este grav bolnav şi doresc să stau mai mult, să mă reculeg.
- Păi, dacă este aşa, uite, mi-ai dat o idee bună, merg cu tine, şi eu îmi doresc să stau într-o biserică, să mă reculeg...Nu am mai intrat într-o biserică de mult timp şi mi-ar trebui linişte sufletească, se împleteşte foarte bine cu aerul de aici. Ce zici, mă iei cu tine?
- Păi, dacă vrei, poţi merge, este alegerea ta, eu nu oblig pe nimeni să meargă cu mine la biserică!

Au terminat micul dejun şi au plecat spre biserică. Gicu scoase un pachet de ţigări şi o servi întâi pe Ilinca.
- Nu fumez, nu am fumat decât foarte rar câte o ţigară, de fiţe, la diverse ocazii. Fostul soţ mă mai ispitea, nici el nu fuma, tot aşa, la ocazii. Aducea cartuşe întregi din străinătate când pleca în delegaţii şi mai uita câte un cartuş pe acasă, restul le făcea cadou rudelor şi prietenilor de familie care fumau.
- Eu mă lăsasem un timp de fumat dar am reluat de când am divorţat. Sper să avem timp să îţi povestesc viaţa mea de bărbat însurat şi nefericit.
- Gicu, am să te rog să nu-mi povesteşti nimic, ar însemna să mă faci să îţi povestesc şi eu trecutul meu ca femeie măritată şi nu vreau să mi-l mai amintesc. Vreau să trăiesc numai în prezent, să mă bucur de anii pe care îi mai am de trăit.
- S-a făcut! Nimic din trecut! Ai copii?
- Da, am numai unul. Tu?
- Eu am doi: o fată şi un băiat, amândoi la casele lor. Sunt şi bunic.
- Mă bucur! Eu încă nu sunt bunică, dar aştept cu bucurie acest eveniment!
- Este unul unic, ai să vezi, sunt sentimente pe care nu le-ai avut la copilul tău!
- Te cred! Uite, că am ajuns şi la biserică. Sper că nu te plictiseşti, eu o să stau mai mult timp. Dacă te grăbeşti poţi pleca mai repede.
- Nu plec, o să stau cât stai tu. Cred că nu te deranjează prezenţa mea alături de tine. Zilele acestea, două, cât mai am de stat, chiar îmi face plăcere să le petrec în compania ta, să mai stăm de vorba, să ne amintim de vremurile din tinereţe, cât am fost liceeni şi prieteni.
Ilinca nu zise nimic. Merse întâi să cumpere lumânări apoi luă o hârtie din cele care se găseau pe o măsuţă, special pentru acatiste, scoase pixul din geantă şi scrise un acatist de patruzeci de zile pentru fiul lui Ştefan în care se rugă pentru sănătatea lui şi pe care îl depuse într-o cutie special amenajată.

                                  

Poveste de început de primăvară ( V )

Stătu în biserică vreo două ore, timp în care se închină la icoane şi se aşeză în genunchi, în faţa icoanei Maicii Domnului. Îşi scoase o carte de rugăciuni pe care o purta întotdeauna în geantă şi începu să citească în gând. Gicu se închină la icoane şi luă loc pe un scaun, uitându-se tot timpul la Ilinca, studiind-o. Avu răbdare s-o aştepte până când aceasta îi făcu semn că pleacă.

- Întotdeauna te-am admirat pentru răbdarea ta, eşti o persoană ordonată în toate. Când primeam o scrisoare de la tine îmi era drag să o desfac şi să o citesc! Scriai atât de frumos! Ştiai să ordonezi ideile. Scrisorile tale aveau întotdeauna: introducere, cuprins şi încheiere.

- Ei, acum, ce vrei, să-mi faci complimente, ai vreun gând?

- De ce nu aş avea? Suntem amândoi liberi, am fost prieteni în tinereţe, te-am plăcut mult şi acum te plac, eşti neschimbată! Eşti o femeie care merită să fie iubită!

- Gicu, voi merge la hotel acum. Dacă eşti amabil, la masa de prânz îmi ocupi şi mie un loc, să nu mai fie cazul să umblu prin tot restaurantul după un loc?

- Sigur că da, cu plăcere! Ţi-l rezervam lângă mine şi fără să-mi spui. De ce nu vrei să ne plimbăm prin împrejurimi, până la masa de prânz?

- Simt nevoia să stau singură dupa această reculegere la biserică. Te rog să nu te superi.

- Bine, atunci, ne întâlnim la masa de prânz, te aştept!

Ilinca abia aştepta să ajungă în cameră. Se aşeză pe marginea patului. „Gicu Nicula, primul meu prieten din tinereţe, primul care m-a sărutat şi m-a îmbrăţisat, o, Doamne, nu-mi vine să cred că m-am întâlnit după atâţia ani”, îşi spuse în gând.

Îşi turnă un pahar cu suc şi se întoarse în urmă, cu amintirile.

Liceul teoretic l-a făcut într-un oraşel de provincie, la douăzeci de kilometri faţă de localitatea în care s-a născut, să fie cât mai aproape de părinţi. Pentru că nu i-a plăcut să locuiască la internat şi-a găsit o gazdă împreună cu o colegă, destul de central, aproape de liceu, lângă terenul de fotbal al localităţii. Majoritatea caselor care se aflau de jur împrejurului terenului de fotbal aveau în gazdă elevi de liceu: fete şi băieţi. Seară de seară, aceştia ieşeau pe teren şi jucau volei, spuneau bancuri. Ilinca, împreună cu colega ei s-au integrat şi ele, la un moment dat, în grup. Printre băieţii din acel grup mare, se afla şi Gicu, care era în clasa a XII-a, la real, un elev bun la învăţătură, printre olimpici, la matematică. Pusese ochii pe Ilinca, de cum a văzut-o. Se întâlneau şi în autobuzul cu care mergeau sâmbăta după amiază spre casă şi duminica, la întoarcere, fiind din localităţi învecinate.

De 1 martie, după masa de seară de la cantină, a oprit-o la plecare şi i-a dăruit un mărţişor; o inimioară roşie. Atunci i-a cerut şi prietenie.

Ilinca nu avusese niciun prieten până atunci. La şcoala generală o plăcuseră câţiva colegi dar niciunul nu îndrăznise să îi propună prietenie, se simpatizau reciproc, atât. Acum, era ceva nou pentru ea. Pe Gicu îl plăcea: era un băiat înalt, subţire, şaten, cu nişte ochi mari, albaştri, cu buze cărnoase, o dantură frumoasă şi auzise numai cuvinte de laudă de la profesori, despre el. Pentru că o luase prin surprindere, i-a spus că o să se mai gândească. El i-a răspuns că o aşteaptă dar a vrut să fie primul care îi cere prietenia dintre cei care o placeau fiindcă auzise chiar din gura lor acest lucru.

Şi, într-adevar, Ilinca era curtată de mai mulţi băieţi din liceu. Când a fost balul bobocilor a fot invitată la dans tot timpul iar Gicu a fost primul cu care a dansat. Era subţirică, cu un mijlocel tras ca printr-un inel, părul lung şi des, pe care îl purta liber sau strâns la spate când era la şcoală, uneori, „coadă de cal”, ochi căprui şi vioi, o gură frumoasă care îi dezvelea o dantură perfectă.

Între timp, îi povestise şi colegei sale de cameră despre propunerea de prietenie iar aceasta a sfătuit-o să accepte că este un băiat plăcut, bun la învăţătură şi la locul lui.

Trecuse o săptămână şi Gicu tot nu primise răspuns de la ea. A doua săptămână, într-o seara, împreună cu un prieten tot din clasa a XII-a, care, şi acesta avea o prietenă în clasa a X-a, au aşteptat-o de la cantină şi au invitat-o la film, la cinematograful din localitate. Ea a zis că nu poate să vină până nu cere voie de la gazdă şi doreşte să vină şi cu colega ei de cameră.

Gicu s-a oferit să meargă cu ea şi să le aştepte pe amândouă, la poartă. Pe drum a întrebat-o dacă s-a gândit în privinţa prieteniei şi Ilinca a răspuns că da, acceptă prietenia. El a luat-o de mână şi aşa au mers până la poarta unde locuia. Ilinca s-a întors cu zâmbetul pe buze împreună cu colega ei de cameră, semn că gazda le-a învoit.

Au văzut un film istoric. El a ţinut-o de mână tot timpul filmului.Când s-au despărţit, a sărutat-o pe obraji şi uşor, pe buze. Acum, veneau împreună de la şcoală, se întâlneau uneori seara şi mergeau la plimbare, se întâlneau la cantină. Primul sărut adevărat a fost într-o seară de sâmbătă, în vacanţa de primăvară când el a venit special pentru ea, la un bal, în localitatea ei. A fost ca în filme, aşa i s-a părut Ilincăi. În restul zilelor de vacanţă Gicu a fost foarte ocupat cu pregătirea pentru bacalaureat şi facultate. Sâmbetele şi duminicile pâna la examene, la fel. Întâlnirile lor erau tot mai rare: se sărutau şi se îmbrăţişau pe apucate. Şi totuşi era o prietenie frumoasă între ei. El a luat balaureatul cu brio şi a reuşit la facultate. În vara aceea, după examene, venea mai des să o vada la ea în comună. Avea colegi de liceu, se împrietenise cu băieţii din localitate, toţi ştiau că este prieten cu Ilinca. Nu a avut cu niciunul vreo altercaţie, era un băiat liniştit şi plăcut de toată lumea. De altfel, şi la liceu se ştia că erau prieteni, până şi profesorii ştiau, fiindcă îi vedeau că veneau de la şcoală împreună sau când se plimbau prin centru localităţii de mână. Fetele erau geloase pe ea că pusese mâna pe cel mai râvnit băiat din liceu. Băieţii care o mai plăceau pe Ilinca, îi respectau pe amândoi. Când a început facultatea, Gicu a fost primul care i-a scris. Astfel a început şi corespondenţa dintre ei; cu scrisori dese, frumoase, cu un conţinut decent şi respect reciproc. Se mai întâmpla din când în când să dea o fugă cu trenul să o vadă şi mergea la gazda unde a locuit în timpul liceului. Gazda Ilincăi, uneori, îl vedea când trecea pe lângă poartă şi îl lăuda cât este de respectos cu fosta gazdă, că nu a uitat-o.

Ele se abţineau să nu le pufnească râsul căci ştiau pentru cine venea. Până când, după vacanţa de iarnă, când gazda a aflat, în sfârşit, că Ilinca era prietenă cu Gicu.

Nu se văzuseră de la revelion. El a început facultatea mai devreme. După o săptămână, când a ştiut ca ea a început şcoala, i-a făcut o surpriză: a venit să o vadă şi a căutat-o la gazdă. Gazda a rămas surprinsă când s-a interesat dacă Ilinca a venit din vacanţă. Venise special pentru ea. Atunci i-a spus că o iubeşte mult. Ea l-a condus la tren şi tot drumul s-au îmbrăţişat şi sărutat.

Au continuat corespondenţa. S-au întâlnit în vacanţa de primăvară şi spre începutul verii, când el a intrat în sesiune, corespondenţa lor s-a rărit. Aflase de la un prieten comun că Gicu se împrietenise cu o colegă de facultate din Bucureşti pe care o vizita acasă, la părinţi. Ilinca l-a rugat în ultima scrisoare să nu o mai caute că a aflat că are altă prietenă. El a confirmat în răspunsul lui că este adevărat şi că a ajuns cu ea la relaţii intime, ceea ce cu ea nu ajunsese până atunci. Şi, cu toate acestea, când a început anul doi de facultate a căutat-o la liceu. El a spus că a venit să-şi vadă foştii profesori de liceu. Întâlnirea lor a fost rece. În vară, când a trecut anul IV de facultate, a auzit că s-a însurat.

Şi totuşi, pentru ea a fost o prietenie frumoasă, a ţinut la Gicu, a fost primul bărbat care a sărutat-o, a îmbrăţişat-o, şi iată, acum, i-a răscolit amintirile. De ce să se întâlnească tocmai acum?

S-a auzit telefonul. Ilinca a tresărit. La telefon era Ştefan.

                                                

Poveste de început de primăvară ( VI )

- Alo? Da! Ştefan?

- Sărut mâna, Ilinca! Ce faci?

Vocea lui se simţea altfel decât în prima zi după accident.

- Bună! Aşteptam cu sufletul la gură, veşti de la tine! Spune-mi, cum se simte fiul tău?

- Mulţumesc bunului Dumnezeu, este în afara oricărui pericol, mi-a confirmat şi medicul. Nu de alta dar credeam că îl voi pierde şi pe el, aşa de disperat eram când am plecat din Sinaia spre Bucureşti.Nu ştiu cum am ajuns teafăr în Bucureşti fiindcă am condus cu mare viteză, să ajung mai repede. Acum l-am văzut, am putut să stau de vorbă cu el şi m-am mai liniştit. Îţi voi povesti totul când vin în Sinaia să te iau în ultima zi de sejur. O să vin mai devreme să petrecem împreună.

- Slavă Domnului, m-am mai liniştit şi eu, m-am gândit tot timpul la voi. Eu zic să stai liniştit, eu o să mă întorc în Bucureşti mai devreme, nu mai pot rămâne aici singură, vreau să fiu alături de tine.

- Îţi mulţumesc, nu sunt singur lângă fiul meu, este şi iubita lui care nu a părăsit spitalul, stă zi şi noapte alături de el. Aşa am reuşit să facem cu schimbul, să putem rupe câteva ore de somn, fiecare.

- Mă bucur atunci că v-aţi mai liniştit! Vin atunci, maine sau poimâine în Bucureşti!

Fără tine nu mai pot rămâne aici.

- Ilinca, atunci, vin poimâine să te iau. Acum, când ştiu că este bine fiul meu, o las pe viitoarea mea noră cu el.

- Cum vrei tu, Ştefan, dar nu vreau să te deranjezi, ai problemele tale şi te înţeleg! Să nu crezi că nu îmi face plăcere să vii, deja îmi este dor de tine!

- Pai, tocmai de aceea, şi mie îmi este dor de tine! Vin de dimineaţă, petrecem câteva ore împreună şi ne întoarcem în Bucureşti, spre seară. Ce zici?

- Dacă tu poţi, ar fi ideal!

- Ok! Poimâine, de dimineaţă, voi fi în Sinaia!

Ilinca era fericită. Îi venea să chiuie de bucurie la fel ca un copil care câştigase ce îşi dorea de la părinţii lui. Dar se gândi imediat la ceea ce a spus Ştefan: „Nu de alta dar credeam că îl voi pierde şi pe el”...adică, a mai pierdut pe cineva? Nu cumva, pe soţia lui? Ştefan este văduv? Abia aştepta să vină, să se lămurească şi de acest lucru.

Se făcu frumoasă şi plecă la masa de prânz. Acolo o aştepta Gicu îmbrăcat într-un costum de vară de culoare bej. Sosise mai devreme şi nu comandase încă meniul.

Când o văzu, se lumină la faţă. Ilinca strălucea. „Am iubit-o tot timpul, am fost un prost că am pierdut-o în tinereţe, acum nu mai vreau să o pierd” işi spuse. Se sculă, îi aşeză scaunul şi o invită să ia loc.

- Te-am aşteptat, nu am comandat nimic!

- Mulţumesc! Mă aştepţi de mult?

- De o viaţă, draga mea!

- Gicu, haide, să fim serioşi! Dacă vrei să ştii, îmi este chiar foame!

- Uită-te pe meniu, eu l-am studiat şi m-am gândit ce să comand.

Ilinca se uită pe listă şi îşi alese imediat meniul: ciorbă de văcuţă, friptură de pui cu legume şi ca desert, profiterol. De când se operase de vezica biliară, mânca mai uşor, se ferea de carne de porc şi grăsimi.

Gicu îşi alesese deja o ciorbă cu perişoare şi un cotlet de porc cu cartofi franţuzeşti gratinaţi iar ca desert, papanaşi cu brânză şi smântână.

- Ce vrei să bei, o întrebă?

- Apă plată, beau de obicei.

- De data asta, te invit la un pahar cu vin roşu.

- Nu te refuz, un pahar beau dar vreau şi apă plată.

După ce au servit masa şi au mai discutat despre lucruri cotidiene, el i-a propus din nou să meargă la plimbare cu maşina, prin imprejurimi.

- Propun să mergem până la cabana „Trei brazi”. Nu am mai fost de mult, ce zici?

- Nu merg, Gicu. Uite, dacă vrei, mergem pe jos şi ne plimbăm prin împrejurimi.Vreau să stăm de vorbă.

- Nu ştiu de ce mă respingi aşa, parcă am fi copii, nu doi oameni maturi, liberi, care ar putea să se împlinească, acum. Bine, atunci te invit şi la o cafea vorbită! Acolo putem să discutăm despre ce vrei tu.

Au mers pe jos o bucată de timp şi s-au oprit la terasa unui restaurant, aproape de o pădure de brazi. Gicu a comandat cafea pentru el şi un cappuccino pentru Ilinca, aşa a dorit ea. Îşi aprinse o ţigară şi zise:

- Haide, sunt curios, ce vrei să-mi spui!?

- Uite, Gicu, vreau să fiu foarte sinceră cu tine. Eu am pe altcineva, nu vreau să mă incluzi în planurile tale.

- Glumeşti! Unde este acea persoană, de ce nu este cu tine aici?

- A fost, dar a plecat fiindcă are o problemă de rezolvat. Poimâine se întoarce.

- Eu credeam că încă eşti supărată pe mine din tinereţe că te-am trădat. Ilinca, eu m-am

însurat din obligaţie, fosta soţie rămăsese însărcinată iar eu, cum mă ştiai, am fost un gentlemen. Dacă tu ai fi fost lângă mine, nu se întâmpla ce s-a întâmplat. Pe tine te-am iubit întotdeauna!

- Te-am rugat să nu mai vorbim de trecut! Ce-a fost a fost, nu mai putem întoarce timpul înapoi!

- Ilinca, sincer să fiu, nu credeam că aşa, o femeie ca tine este singură, acum! Meriţi tot ce este mai bun! Dacă erai singură, nu te mai lăsam să îmi scapi ca în tinereţe! Îl felicit pe acela care te-a cucerit!

- Mulţumesc, Gicu! Acum, dacă ştii cum stau lucrurile, îţi propun să ne întâlnim doar la masă şi ne facem programul fiecare, pe cont propriu. Tu, când pleci?

- Poimâine, spre prânz!

- Ai tot timpul să mergi la plimbare, la cafenele, poate întâlneşti vreo persoană cu care să-ţi petreci timpul, cât mai stai. Eşti încă un bărbat atrăgător! îi spuse ea .

- Ilinca, nu mai sunt puştan, vreau ceva serios! Femei se găsesc pentru aventuri. Mie îmi trebuie o femeie pe care s-o simt că vrea să mergem împreună pe acelaşi drum, cât o mai fi de mers.

- Gicu, vreau să-ţi pun o întrebare indiscretă: tu, de când eşti divorţat nu ţi-ai găsit o femeie aşa cum zici că ţi-o doreşti?

- Sincer? Nu! Am găsit doar pentru necesităţi fiziologice, legături ce nu au durat mai mult de câteva luni. În ziua de astăzi, femeile nu se mai înhamă la ceva serios.

- Cred că acelaşi lucru zic şi femeile despre bărbaţi. Ei caută numai aventuri. Crede-mă, că de când am divorţat, mi-a fost teamă de acest lucru şi am refuzat bărbaţii care îmi propuneau de la prima întâlnire să merg la ei acasă sau se autoinvitau la mine. Un bărbat care te place şi care te vrea pentru drum lung nu îţi face propunerea din prima să se culce cu tine. Dacă nu există cunoaştere cât de cât şi acea atracţie între cei doi ca totul să vină de la sine, degeaba! Este adevărat, că acum, nu mai este ca în tinereţe, cum a fost cazul la noi, cu iubire platonică, acum suntem oameni maturi, în toată firea, se poate clădi o relaţie intimă mai repede, se zice că până nu trăieşti cu cineva în casă nu poţi să îl cunoşti îndeajuns. Dar vezi că şi aici îţi trebuie multă înţelepciune pentru că, fiecare vine dintr-o altă căsătorie, fiecare are altă mentalitate, fiecare are copii, sunt legaţi de nişte lucruri complexe, prejudecăţi. Intervin o serie de aspecte care necesită depăşirea greutăţilor interioare şi exterioare, dar nu se pot face fără comunicare, voinţă. De aici se ajunge la comuniune, armonie, iubire şi când există acestea, intervine şi acel spor în doi. Este adevărat că atunci când doi oameni se plac, pot comunica şi din priviri, prin gesturi, dar atunci când sunt de discutat lucruri serioase, importante, trebuie să comunici, atracţia se transformă în dorinţă. Dorinţa înseamnă a acţiona, a cunoaşte, a face planuri pentru amândoi. Sunt foarte multe de discutat pe această temă. În general, oamenii se grăbesc, sunt superficiali, de aceea nu au răbdare de a se cunoaşte unul pe celălalt; dacă un bărbat este refuzat de o femeie de la început, părerea este deja formată: este o tipă plină de prejudecăţi, proastă, de ce să-mi pierd timpul cu ea? Alta, la rând! Haide, recunoaşte că aşa este!

- Îţi dau dreptate până la ultima frază. Însă nu trebuie să bagi toţi bărbaţii în aceeaşi oală!

- Pai, cred că nu ai fost atent: am spus că, în general, oamenii, care pot fi atât femei cât şi bărbaţi. Eu sunt conştientă că există şi femei şi bărbaţi superficiali sau bărbaţi şi femei care ştiu ce vor şi nu trebuie să-i băgăm în aceeaşi oală pe toţi, aşa cum ai spus şi tu. Şi nu ştiu de ce, dar de la un timp calitatea morală a oamenilor, lasă de dorit. Să fie faptul că ne-am îndepărtat de la principiile de odinioară cu care am fost educaţi, adica: cinstea, respectul reciproc, respectarea cuvântului dat, iubirea aproapelui, ajutorul dat fără să aştepţi răsplată şi multe altele, care ţin de caracter?

- Da, poate că ai dreptate dar şi pe vremea noastră existau şi oameni cu un caracter îndoielnic!

- Da, dar îmi amintesc ca erau excepţii şi se făcea tot posibilul să fie ajutaţi să se îndrepte, să se integreze în societate, ori în ziua de astăzi nu se mai întâmplă lucruri din acestea, sunt lăsaţi liberi şi devin chiar un pericol public! Aminteşte-ţi, când eram elevi, când era unul mai slab la învăţătură sau nu avea posibilitatea să vină cu pacheţelul de mâncare, îl ajutam fiecare cu câte ceva, era spiritual acela de a fi uniţi, de a ajuta, de a ne bucura de realizările cuiva. Astăzi majoritatea au devenit individualişti, nepăsători, cu sufletul încărcat de resentimente, unul faţă de celălalt, puterea şi banul au ajuns să ia minţile oamenilor, nu mai exista bunul simţ, respectul reciproc, nu mai vorbesc de iubirea reciprocă.

- Uite, vezi, Ilinca de aceea te admir eu pe tine, eşti o femeie care ştii să gândeşti, nu eşti o gâsculiţă cum sunt atâtea femei! La tine găsesc de toate: sensibilitate, pragmatism, feminitate, frumuseţe sufletească! Şi când erai tânără ştiai să discerni, ştiai să gândeşti lucrurile profund, era o plăcere să stau de vorbă cu tine, te-am apreciat tot timpul. Numai că nu a fost să fie să fim împreună şi toată vina, eu o port.

- Gicu, poate că destinul acesta a fost! Nu trebuie să ne învinuim pentru lucrurile care ne-au fost destinate. Este adevărat că şi noi greşim dar fără să ne dăm seama pe moment, apoi, regretăm. Nu trebuie să disperăm, trebuie să mergem înainte încrezători, poate viaţa ne rezervă alte şanse pe care le vom fructifica la timp şi nu mai greşim.

- A fost o adevărată plăcere, reîntâlnirea cu tine, Ilinca! Mi-ar plăcea să rămânem prieteni, exact ca pe vremuri.

- Fără îmbrăţişări şi sărutări, glumi Ilinca.

- Doar îmbrăţisări prieteneşti şi sărutări de mâini, promit! Ne schimbăm numerele de telefoane?

- Da! Numai să nu aştepţi să te caut, nu sunt un fan al telefonului. Nu îmi place să pierd vremea la telefoane trăncănind aiurea. Timpul, la mine este preţios, dau telefon numai când este ceva important de comunicat cu persoanele cunoscute şi, bineînţeles, atunci când sunt probleme legate de serviciu.

- Lasă, o să te sun eu şi te invit la o cafea, să mai stăm de vorbă ca între prieteni.


                                                 

Poveste de început de primăvară ( V II )
Se despărţi de Gicu mulţumită că s-au limpezit lucrurile între ei. Merse în cameră, făcu un duş, se schimbă şi se aşeză pe pat, comodă, rezemată de pernă. Dădu drumul la televizor dar gândurile ei zburau la Ştefan. Era nerăbdătoare să vină cât mai repede să se vadă. Se auzi sunetul discret al unui mesaj pe telefonul mobil. Se uită să vadă de la cine este. Citi: “ mi-e dor de tine, iubita mea”. Semnat: Ştefan. “Doamne, ce înseamnă telepatia, şi el se gândeşte la mine”! îşi zise în gând. Îi răspunse imediat: “şi mie…abia aştept să ne revedem”. Apoi, sună telefonul. Era fiul ei.

- Sărut mâna mamă, ce faci, cum te simţi la munte?

- Bună dragul mamei! Mă simt bine dar voi veni mai devreme acasă.

- Când? Eu cu Andreea ne-am gândit să venim la sfârşit de săptămână la munte, să trecem pe la tine şi să te luăm la întoarcere, în Bucureşti.

- Cred că poimâine o să vin. Voi puteţi merge la munte liniştiţi, abia vă mai recreaţi.

- Bine, mamă, atunci o să trecem pe la tine când venim de la munte!

- Aşa rămâne! Vă doresc un weekend plăcut!

Urmări o emisiune ştiinţifică la televizor unde se discuta despre încălzirea globală, un fenomen lent care se va face pe o perioada de la 50- 100 de ani dar care va fi dezastruos pentru omenire. Se gândea că nimeni nu este vinovat despre anumite fenomene ciudate care se petrec de la un timp, decât omul care nu mai are grijă să trăiască în armonie cu natura. Oamenii s-au schimbat mult la începutul acestui secol şi nu în bine, toţi s-au autocomplăcut în nepăsare şi ignoranţă.

După ce se termină emisiunea se uită la ceas. Era ora să meargă la cină. Se gândea dacă o mai aşteaptă Gicu, dacă i-a rezervat loc la masa lui. Se îmbrăcă într-un costum subţire de vară, de culoare bej, o culoare caldă, de toamnă: pantalon larg şi o jachetă cu mînecă scurtă. Zâmbi când se uită în oglindă şi îşi spuse: „sper ca Gicu să nu vină îmbrăcat tot în costumul bej cu care a fost la masa de prânz.” Coborî la restaurant. El era la masă, de data aceasta îmbrăcat într-un pantalon negru şi o cămaşă albă cu dungi subţiri, negre, cu mânecă scurtă ce îi dădea un aspect elegant. „Este un bărbat atrăgător şi inteligent, întotdeauna aşa a fost, cum de nu are o femeie lângă el?” îşi zise ea, venind spre masă cu un zâmbet discret, pictat parcă, pe faţă.

- Bună seara, Gicu şi mulţumesc că mi-ai rezervat loc.

- Ţi l-aş fi rezervat pentru toată viaţa, lîngă mine, Ilinca! Nu te-ai schimbat deloc! Mă uitam când veneai spre masă: acelaşi zâmbet, aceeaşi mină luminoasă şi aceeaşi prestanţă care impune respect şi admiraţie.

- Haide, Gicu, nu mai îmi face complimente, ştii că sunt ocupată, nu ai nicio şansă!

- Spun adevărul, draga mea! Dacă până astăzi la prânz mai aveam speranţe, după discuţia noastră de la terasă, de după amiază, mi s-au năruit. Deci, nu am niciun interes, toate complimentele mele sunt sincere şi ţi le fac din plăcere!

- Mulţumesc, atunci! Să ştii că şi tu eşti foarte elegant în seara aceasta şi ai rămas un bărbat atrăgător.

- Ilinca, dacă ţi-aş cere ceva, mă refuzi? Mi-e dor să dansez, nu am mai făcut-o de mult! În numele prieteniei care ne leagă, acum, îmi acorzi bucuria de a dansa împreună câteva dansuri, în seara asta?

- În numele prieteniei, da, cu plăcere! Nici eu nu am mai dansat de mult!

Au luat cina şi au rămas în continuare în restaurant. Formaţia de muzică uşoară tocmai sosise pentru programul pe care îl susţinea în fiecare seară.

- Aş bea nişte şampanie, la o asemenea ocazie, cred că ar merge foarte bine! Ce zici, vrei să bem o şampanie împreună?

- Gicu, mă copleşeşti cu atâtea atenţii!

- Sunt numai din prietenie, draga mea! Nici nu ştii cât de bine mă simt în prezenţa ta! Fă-mi această plăcere!

- Bine, s-a făcut! Bem şampanie! Pentru prietenie!

Gicu a comandat şampanie. Formaţia a început să cânte.

- Noroc draga mea! Îţi doresc multă fericire!

- Mulţumesc, şi ţie la fel!

Au dansat, au vorbit despre foştii colegi, profesori, despre vremurile tinereţii şi vremurile de acum, făcând comparaţii. El a ştiut să o înveselească spunând diverse bancuri. O sorbea din priviri, văzând-o atât de binedispusă. Ilinca se uită la ceas.

- Eu mă retrag, au trecut déjà trei ore de când suntem împreună, este târziu!

- Nici nu ştiu cum au trecut! Îţi mulţumesc frumos pentru timpul acordat!

- Şi eu îţi mulţumesc, m-am simţit bine în seara aceasta!

Ilinca se sculă de pe scaun şi dădu să plece. Formaţia începu să cânte melodia “Soţia prietenului meu”.

- Te rog, este ultimul dans, nu mă refuza!

Ilinca dădu afirmativ din cap, în timp ce Gicu îi şi luă mâna, i-o sărută şi o trase după el spre ringul de dans. O cuprinse de mijloc cu cealaltă şi o strânse puţin mai mult spre el. Ea îi simţi parcă şi inima care îi ticăia puternic. Când se termină melodia, el se opri, îi sărută mâna şi se apropie, îi sărută obrajii, oftă şi îi şopti la ureche:

- Mulţumesc draga mea, o să te iubesc toată viaţa!

Ilinca plecă debusolată. Ajunsă în cameră, stătu puţin să îşi revină, pe pat. “Nu ştiu ce să mai cred. Gicu, se preface sau chiar s-a reîndrăgostit de mine?” Îşi scoase telefonul din geantă să-l aşeze pe măsuţă, lângă pat. Văzu că are un mesaj.”Noi suntem bine! Te iubesc, Ilinca! Semneaza: Ştefan”. “O, Doamne, Ştefan, numai tu mă poţi scoate din această stare, îţi mulţumesc!” spuse ea.

Merse la baie îşi făcu toaleta de seară, se schimbă şi se aşeză în pat. Într-un târziu adormi gândindu-se la situaţia încâlcită în care se află.


                                   

Poveste de început de primăvară ( VIII )

Când se trezi a doua zi parcă era mai obosită decât se culcase. Se uită la ceas şi i se păru că s-a trezit prea devreme. Şi-a propus să mai stea în pat. Adormi din nou. Auzi ca prin vis sunetul telefonului mobil.

- Bună dimineaţa, frumoasa mea. Ce faci? Te-ai trezit?

- Bună dimineaţa, Ştefan! Am citit mesajul tău aseară şi m-a încântat! Ce faceţi voi?

- Bine. Fiul meu a început să mănânce, vorbeşte, e vesel când ne vede, dar trebuie să mai stea în spital vreo două săptămâni, sub supravegherea medicului.

- Mă bucur ce aud! Mâine, la ce oră eşti aici? Simt că nu mai am răbdare! Abia aştept să ne revedem!

- Şi eu simt la fel, îmi este tare dor de tine! Cred că dacă plec mai de dimineaţă de acasă, pe la ora 9,00 sunt în Sinaia.

- Te aştept cu drag! Vă doresc sănătate şi tot ce este mai bun pentru voi!

- Şi eu la fel, draga mea! Te sărut cu dor! O zi frumoasă!

Ilinca se sculă din pat, se uită la ceas; era destul de târziu să mai meargă la masă. Se gândi să se plimbe prin oraş, să bea o cafea, aşa putea să îl evite şi pe Gicu.

Deschise geamul şi văzu că este o zi splendidă, tocmai bună pentru plimbare.

Se gândi să se îmbrace cât mai subţire şi elegant; într-o rochie cu breteluţe din mătase naturală, de culoare roşie, îşi luă în picioare o pereche de pantofi decupaţi, roşii şi geanta în culoarea pantofilor. Parcă era scufiţa roşie care mergea la bunica în pădure.

Îşi puse pălăria de paie pe cap la care legase o eşarfă din mătase naturală de culoare albă cu flori roşii şi se pregătea să plece. Dintr-o dată, auzi ciocănituri în uşă.

- Cine este?

- Lupul, se auzi de dincolo de uşă!

Ilinca deschise uşa şi se pomeni cu Gicu în prag cu mâinile amândoua ocupate; într-una cu un buchet de trandafiri roşii iar în cealaltă, un pachet destul de mărişor. Rămase surprinsă, nu mai avea voce.

- Nu ştiam ce este cu tine! Te-am aşteptat la masă şi m-am îngrijorat când am văzut că nu mai vii. De dimineaţă am cumpărat trandafirii ca semn al prieteniei ce ţi-o port şi al bucuriei că am dansat aseară cu tine. Nu m-am simţit de mult aşa de binedispus.Ţi-am adus şi micul dejun, nu prea am avut chef să mănânc nici eu. Dacă mă inviţi înăuntru, putem lua micul dejun împreuna, la tine, în cameră.

- Nici nu mai am cuvinte, m-ai luat prin surprindere! Poftim, intră!

Gicu puse pe masă pachetul şi îi înmână florile Ilincăi. Se apropie de ea şi o sărută pe obraji. Ea făcu la fel, mulţumindu-i, apoi luă florile şi le puse într-un vas care era pe măsuţa de lângă pat.

- Foarte frumoşi sunt trandafirii, îmi plac toate culorile, sunt florile mele preferate!

- Ştiam că îţi plac, îmi aduc aminte când îi tăiam din grădina părinţilor mei, cât mai proaspeţi, şi ţi-i aduceam când ne întâlneam în autobuzul care ne ducea în localitatea unde făceam liceul.

- Da, erai şi atunci un cavaler în privinţa asta. Ia loc la masă!

Ilinca desfăcu pachetul şi se minună câte bunătăţi adusese, pe o tavă mare. Nu lipsea nici sucul pus cu grijă într-o sticlă de o jumătate de litru.

- Cafea nu am putut aduce dar te invit în oraş să o bem împreună!

- Gicu, nu ştiu de ce te deranjezi atâta şi nu îţi găseşti pe altcineva pe aici, cu care ai putea ieşi în oraş!

- Ilinca, nu am venit după agăţat! Şi, pe urmă, te-am întâlnit pe tine, prietena mea, aici!

Ştii că îmi face plăcere să fiu în preajma ta!

- Mă laşi fără glas de fiecare dată, nu ştiu ce să mai spun, îmi închizi gura, pur şi simplu!

- Ilinca, trăieşte-ţi viaţa, nu mai sta aşa, încorsetată! Nu am venit pentru altceva decât să îţi mulţumesc că eşti cu mine, aici! Haide, că ţi-o fi foame, uite, servesc şi eu cu tine, să-ţi fac poftă!

Au servit amândoi tot ce a fost pe tavă.

- Şi acum, la cafea, doamnă, şi la desert! Mergem în oraş!

Au ieşit din hotel şi s-au îndreptat spre centrul oraşului. Au găsit o terasă şi au comandat câte o cafea iar ca desert, îngheţată cu ness şi alune, preferata Ilincăi.

- Ilinca, îţi pun o întrebare indiscretă: cum l-ai cunoscut pe iubitul tău?

- Ei, este o poveste banală, dacă vrei s-o iei, aşa! Pur şi simplu, în drum spre serviciu, cu metroul, într-o dimineaţă însorită de 1 martie, acum în primăvară.

- Ce interesant sună! Şi chiar te-ai îndrăgostit aşa de repede?

- Ne-am plăcut din prima clipă când ne-am privit, a fost dragoste la prima vedere! Nu mi s-a întâmplat niciodată, şi cred că nici lui! Este un bărbat atrăgător şi are ochii mari, albaştrii, aşa, ca ai tăi. Dacă stau şi mă uit mai bine la tine, cam semănaţi: amândoi înalţi, cu ochii albaştri, inteligenţi, gentlemeni.

- Aha! Te-am prins! Te-oi fi îndrăgostit de vărul meu, Ştefan, el arată aşa, ca mine, zise zâmbind, Gicu. Mi-a zis el ceva, o dată, de o tipă pe care a cunoscut-o "el fugitivo" şi nu mai dă de ea.Toată lumea crede că suntem fraţi. Este mai mic cu şase ani. Acum are probleme cu fiul lui care a avut un accident cu maşina, am ţinut legătura cu el prin telefon. Am vrut să merg să fiu alături de ei dar mi-a zis să stau locului că nu este nevoie, se descurcă. O are alături pe viitoarea noră, mi-a spus să stau liniştit că fiul lui este în afara oricărui pericol. Este văduv. I-a murit soţia acum cinci ani tot într-un accident de maşină, când se întorcea de la mare singură. Erau în concediu iar soţia lui a fost chemată de urgenţă în Bucureşti, la birou, fiindcă venise o delegaţie din Emiratele Arabe; era singura care cunoştea limba arabă. A plecat noaptea şi între Urziceni şi Bucureşti i-a apărut de pe contrasens, în faţă, un tir al cărui şofer adormise la volan. Nu a mai putut face nimic; bolidul s-a urcat pur şi simplu pe maşina ei şi a strivit-o. Abia au scos-o dintre fiare. Ştefan a fost distrus, şi-a revenit abia după un an de zile. Ajunsese o epavă.

Ilinca rămase cu linguriţa cu îngheţată spre gură fără să mai facă vreo mişcare şi cu ochii ficşi spre Gicu, schimbându-se la faţă. Înmărmurise ca o statuie.

                                      

Poveste de început de primăvară ( IX )

- Ce este cu tine, draga mea, nu te simţi bine?

- Gicu, tu glumeşti cu mine? Ştefan este vărul tău?

- Cum să glumesc, Ilinca, îţi spun adevărul; este vărul meu primar, mamele noastre, surori! De ce?

- El este, Ştefan, de care sunt îndrăgostită! El este cel despre care ţi-am spus că a plecat în grabă, că are o problemă. Pentru fiul lui m-am rugat atunci în biserică!

I-a venit rândul lui Gicu să rămână cu gura căscată, fără să mai pună întrebări.

Între ei s-a aşezat tăcerea. Au stat aşa câteva minute bune. Gicu sparse liniştea:

- În fond, mă bucur pentru amândoi! Vă meritaţi unul pe altul! Cum vă ştiu pe fiecare în parte, pot spune că vă potriviţi de minune! Eu voi rămâne în continuare prietenul vostru! Nu este minunat, draga mea? Cel puţin, aşa te voi vedea mai des!

- Am impresia că îţi pare rău! Simt în glasul tău amărăciune! Înţelege că între noi nu putea să mai fie nimic de vreme ce ţi-am spus că am pe altcineva! Sunt o persoană fidelă şi nu îmi bat joc de partener.

- Da, ştiu şi nu suporţi trădarea. Când ai auzit că îmi făcusem altă prietenă în Bucureşti şi tu erai încă la liceu, ţin minte că mi-ai scris şi m-ai rugat să încetăm corespondenţa. Am fost sincer şi am recunoscut că începusem chiar relaţii intime cu persoana care mi-a devenit soţie, ulterior. Te-am rănit cumplit atunci şi nu mi-o iert! Iată, acum, totul se întoarce împotriva mea!

- Gicu, haide, să lăsăm trecutul. La noi a fost o prietenie platonică, nu aveam nicio obligaţie unul faţă de celălalt. Acum, vorbesc în principiu: mi se pare o sfidare şi chiar umilinţă când ştii că tu eşti corect şi omul de lângă tine, omul care ţi-a jurat credinţă pentru toată viaţa, te trădeaza cu altcineva, şi nu o dată, de mai multe ori. Tu îi dai o şansă, două, chiar trei şi nu ştie să le fructifice, dimpotrivă, crede că dacă este iertat, poate să continuie la nesfârşit, iar bunătatea sufletească a celui de vis-a-vis este confundată cu naivitatea sau cu vulnerabilitatea. Nu se umple paharul la un moment dat? Ajungi atunci să nu îl mai poţi privi în faţă, simţi că totul este fals, dispare încrederea, simţi că se rupe totul iar convieţuirea cu el devine un stres.

- Ilinca, vorbeşti din experienţa ta, de femeie măritată? Prea vorbeşti la obiect, cu ţintă!

- Gicu, n-are importanţă! Scuze, m-am aprins un pic, îmi trece.

- De dat dreptate îţi dau în tot ce ai spus. Te admir pentru verticalitatea ta!

Ştefan are mare noroc cu tine dacă o să fiţi împreună şi m-aş bucura pentru el, a suferit mult după moartea soţiei.

- Gicu, vreau să mergem, îmi doresc să stau o oră în cameră, înainte de masa de prânz.

Simt nevoia să stau singură, acum.

- Bine, Ilinca, mergem! O să te aştept la masă! Sper că nu faci ca azi de dimineaţă, să te aştept ca rândul trecut, că vin după tine, să ştii, glumi Gicu.

- Sigur, vin, nu-şi face griji! zâmbi ea. Am o rugăminte la tine, însă: în discuţiile cu Ştefan, te rog să nu pomeneşti de mine, deocamdată.

- Ilinca, eu cu Ştefan am fost la simpozion, împreună. I-am spus că mai rămân trei zile, să mă recreez, el nu mi-a spus că mai ramâne sau că s-a întâlnit cu tine, ulterior. Nu am discutat nimic despre tine la telefon, am discutat decât cum se simte fiul lui.

Ajunse în cameră şi se aşeză pe pat.”O, Doamne, ce mică este lumea! Iată, cum m-am trezit cu doi curtezani, rude, pe deasupra! Sunt curioasă ce-o să zică Ştefan când o vedea că eu cu Gicu ne cunoaştem din tinereţe şi am fost şi prieteni”! Stătu pe gânduri, dacă să-l sune şi să-i spună că îl cunoaşte pe vărul lui. Nu, nu-l va suna, are prea multe pe cap acum, ca să-l deranjeze cu chestia asta, şi pe urmă, este prea devreme, abia s-au cunoscut. Toate, la timpul lor!

Schimbă rochia roşie cu un costum de vară: fustă din mătase, de culoare bej cu frunze ruginii de toamnă, imprimate în ţesătură şi jacheta uni, verde, cu mânecă scurtă. La gât îşi puse margelele din malachit şi în picioare, săndăluţe din piele, de culoare bej la fel ca geanta. Se rujă şi se mai uită o dată în oglindă: arăta destul de bine, culoarea verde a jachetei o avantaja iar mărgelele completau frumos decolteul în formă de anchior.

Coborî la restaurant. Gicu era deja la o masă şi o aştepta, îmbrăcat în costumul lui bej.

- Ce elegantă eşti Ilinca şi ce frumos te prinde culoarea verde!

- Mulţumesc, Gicu, m-am obişnuit cu complimentele tale, eşti foarte drăguţ!

- Dacă nu mă crezi, uite, vrei să strig în gura mare, să întreb lumea din restaurant dacă eşti frumoasă? Ştii că spun adevărul! Îmi face plăcere să-ţi fac complimente!

- Bine, bine, te cred! Ce mâncăm astăzi?

- Eu mi-am ales meniul. Să te văd pe tine!

Ilinca îşi alese până la urma o supă cremă de legume şi friptură de viţel la tavă iar ca desert, o porţie de cremă de zahăr ars.

Gicu se răzgândi şi îşi alese acelaşi meniu ca al ei şi spuse, zâmbind:

- Merg pe mana ta, văd că ai gusturi bune, mâncare mai uşoară, eu mănânc mai gras şi am început să fac burtă.

- Nu se cunoaşte! Ai o siluetă de invidiat, la anii tăi! Şi Ştefan, la fel! Mergeţi la sală?

- Foarte rar! Cred că este vorba de genă! Toate rudele noastre sunt înalte şi bine proporţionate.

După ce au terminat prânzul, Gicu o întrebă:

- Dacă m-ai refuzat ca să mergem la „Trei Brazi”, ce-ai zice să mergem la Castelul Peleş? Nu cred că ai alt program în după amiaza asta!

- Nu am! Aveam de gând să-mi cumpar nişte reviste, să stau pe o băncuţă, în parcul din jurul hotelului şi să citesc. Dar, acum, dacă m-ai invitat la Castelul Peleş, merg cu tine atât în calitate de verişor al iubitului meu cât şi ca vechi prieten: am încredere în tine!

( va urma)


                                                      

Sursa : http://cititordeproza.ning.com/profiles/blog/list?user=2xos9p3g912wu