A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...

A fost odată, în Muntenia, ţară mai mult de şesuri , chiar dacă după numele ei pare a avea mai mulţi munţi, un orfan.Un copil dintre cei mulţi copii abandonaţi de către părinţi prin ţarini, născut în pripă de o codană de 15 ani care s-a îmbrăţişat frugal, între ulucile din spatele casei, cu miliţianul din comună. Născut la praşă şi aruncat după un tufiş de măceş, doar-doar l-o găsi o căţea cu pui să-l alăpteze.

A fost dus la casa de copii. Sărac la minte, a fost mereu mutat de autorităţi din loc în loc. În adolescenţa sa, alături de doctorul Anton Nicolau a inaugurat celebra Sapoca. În anii 79’ a inugurat şi secţia de psihiatrie de la Brazi, din Prahova. Deschisă de autorităţile locale, după cutremurul din 77’, în fostul conac zidit în stil brâncovenesc de familia boierească Nicolau (simplă coincidenţă de nume cu cea a doctorului mai sus menţionat), al cărei ultim descendent, fost mare alpinist, bărbat frumos, cu studii la Berlin, înainte de război, se stinsese prin penitenciarele experimentelor staliniste.

Beneficiarul nostru, cum l-ar numi, graţios, astăzi, amploaiaţii poeţi ai ANPH-lui, se numea simplu: Aurică. Atât. Nu avea altă identitate. Nu avea buletin. Nu i se cunoşteau părinţii. Nimeni nu îl revendica şi nimeni nu îl aştepta. Aşa că nu avea nume de familie, nu i se cunoşteau cu precizie data şi locul naşterii.Tovarăşii de la postul de miliţie din comuna Brazi, după câteva încercări nereuşite de identificare, au abandonat cercetarea.
Venea de nicăieri. De undeva, dintr-un colţ al câmpiei Munteniei.

Când l-am cunoscut, în 84’, părea un om de 30-50 de ani. De statură medie, şleampăt, cu ghete scâlciate, mereu fără ciorapi, cu haine de căpătat, aruncate cu furca pe un trup firav dar vânos. Muncea în curtea acelui aşa-zis spital de psihiatrie, de dimineaţă până seara târziu. Spărgea lemne, căra cărbuni, ajuta la descărcat maşina de pâine. Curăţa, cu bucătăresele, cartofii ce se puneau la cazan. Vorbea un pic repezit şi puţin bâlbâit. Ştia, însă, totul.Ţinea minte totul. Nu ştia carte, dar ştia să socotească simbria pe care o primea pentru muncile depuse, pe care ştia să şi-o pretindă şi calculeze. Puţin rânjit, era mereu cu zâmbetul pe figura asimetrică. Prietenos, îndatoritor, afectuos şi cu jigodiile canine şi cu cele umane de pripas. Niciodată nu jinduia la femeile spitalizate. Se rădea cu lamele aruncate de alcolicii şi schizofrenicii pasageri prin acel stabiliment. El era peren.

Se spăla o dată pe an. La duşurile ce semănau cu cele de la Auschwitz. La care o dată pe săptămână curgea nu Zyklon B, ci apă călâie, mirosind a clor. Avea mereu păduchi şi râie pentru că dormea în grajdiurile părăsite ale conacului, unde îşi amenajase o cămăruţă. O noptieră ruginită, în care îşi ţinea micile comori: nasturi de alamă de la uniforme de miliţian şi o şapcă verde de ofiţer, pe care o purta, mândru, la 23 august. Un pat de fier de spital dat la reformă şi două saltele putrede. Pe una dormea şi cu alta se învelea. Iarna, când era ger, lua cu el, în pat, pe post de sobă, pe cei 10-15 câini de pripas ce erau şi ei, ca şi Aurică, pensionari - pardon, beneficiari ai secţiei. Strămoşi ai comunitarilor de astăzi, aruncaţi în curtea spitalului ca să mănânce şi ei din mila codrului de pâine al schizofrenicului neuroleptizat. Nu contrazicea niciodată pe nimeni. Ceea ce i se spunea să facă , făcea. Era salvarea tuturor femeilor de serviciu.

Desfunda wc-urile, căra decedaţii, spăla duşumelele putrede, lega agitaţii.
La colectiv, vara, ajuta ţărăncile din sat la global, pentru că soţii acestora munceau la Combinat: ţărani cu şcoală profesională ce nu îşi mai murdăreau salopeta cu noroiul câmpului. Când achizitoarea îl lua la oraş cu duba TV, la carat navete, cu Fraţii Petruş, era fericit. Două săptămâni se lăuda cu preformanţa sa citadină.

Şi au trecut ceva ani şi a venit loviluţia. În garnizoana de tancuri de lângă spital şi combinat se trăgea în draci. Rafale de mitralieră grea şi salve de rachete, pentru a alunga strigoii terorişti ce izbucniseră din vechiul iaz părăsit al conacului. S-a întronat democraţia. Aurică a primit şi el porţia lui de ajutoare. Haine şi săpun parfumat din Spania, medicamente expirate din Belgia.

Spitalul a fost şi el zguduit de valul revoluţionar. L-au vizitat multe figuri importante. Presiunea zaverei ce mocnea între doctori a aruncat capacul în aer. Presa liberă a scris articole polemice. Aurică a apărut în toată spendoarea sa pe prima pagină a unui cotidian local, ţinând în mână un ciocan. Secera o abandonase când se desfiinţase colectivul.

Ministrul a dispus închiderea barăcii. Matrozii au părăsit, care mai de care, puntea corabiei care se scufunda. Conform dictonului ,,sauve qui peut!’’

Aurică, care nu făcuse, la căminul de copii abandonaţi de la Sapoca, ore de limbă franceză, a rămas de izbelişte. Singur cu căţeii lui, care şi l-au părăsit. Cantina se închisese, bolnavi nu mai erau ca să le aducă pe furiş, de la cârciumă, Ochii lui Dobrin, CAP-ul îşi împărţise ogoarele pe la care, cum apucase fiecare. Pentru că spitalul se desfiinţase, Aurică a fost printre primii beneficiari ai reformei. Aurică a devenit şomer. Acum nu se mai trăia la comun, ci fiecare pentru el. Iar Aurică nu a ştiut să îşi schimbe mentalitatea. Nu a putut nici să deschidă butic, nici să ducă rulmenţi în Turcia.

Noroc că nişte autorităţi ale statului s-au gândit că e bine să conserve unele bune tradiţii ale psihiatriei clasice munteneşti. Stabilimentul de la Steaua Urlaţi a rezistat eroic. Într-o locaţie, cum am denumi-o astăzi cu noua noastră dulce limbă, o fostă schelă de foraj cu puţuri de petrol secătuite de Sovrompetrol, lui Aurică i s-a dat un adăpost. Numai că aici era între dealuri şi nu mai era nici CAP, iar bietul băiat nu ştia să sape viţa de vie. Trăise şi muncise la câmpie. In plus, aici era pază mai abitir ca la ocnă.. Aici Aurică nu mai era mascota, răsfăţatul tuturor, aici era ţinta tuturor oprobiilor. Aici Aurică era beneficiarul ANPH. Statut pe care Aurică nu l-a suportat. Nu a suportat să nu fie liber. Nici măcar nu a avut şansa, precum Gore, ca, în ultimele sale clipe, cineva să se gândească să-l fotografieze. Aşa că s-a decis să treacă în uitare.

Mircea Drăgan
18.03.2008 19:18

http://www.tion.ro/special/stiri-internationale/articol/dintr-un-spital-din-romania-a-mai-zbughit-o-un-inger-catre-cer/cn/news-20080317-11205193