sâmbătă, 25 august 2012

România din sufletul meu



Luna trecută, un prieten m-a rugat şi pe mine să scriu pentru blogul lui un text în care să răspund la întrebarea “Cum arată România din sufletul tău”.
Am tot amânat, n-am găsit starea necesară pentru o asemenea introspecţie, el n-a mai putut să aştepte după toanele mele şi a publicat, cum era firesc, răspunsurile celorlalţi. Dar textul tot trebuie să-l scriu, măcar ca o tardivă datorie de onoare, atât faţă de el, cât şi faţă de mine.
România mea, spaţiul acela indefinit unde mă simt acasă, e compusă din imagini, frânturi de întâmplări şi câţiva oameni, majoritatea vii, de care mă leagă cele mai importante lucruri spuse, dar mai ales nespusele care ne ţin în viaţă. N-am să le pot aminti pe toate, şi nici n-ar avea rost pentru dumneavoastră, cei care citiţi, decât ca să vă căutaţi, eventual, propriile repere de stabilitate sentimentală.

Vedere de pe Cetatuie

Un colţ de deal unde merg din copilărie să-mi văd oraşul de sus, izvor de linişte.
Un cimitir simplu, între curţi locuite, în care prima cruce de pe alee poartă, săpat în alb, acelaşi nume ca al meu.
O mică peninsulă secretă pe malul unui lac, unde câţiva liceeni care ne credem liberi coborâm să ne aşezăm corturile şi să ne dogorim chitarele.
O bisericuţă joasă şi întunecată a unei mănăstiri de legendă, unde s-au adăpostit haiduci şi unde-au fost ascunse, cândva, lăzi cu aurul ţării.
O uliţă care mă duce la plajă, într-un sat de la capătul lumii în care se vorbeşte limba mea.
România mea e dragostea necondiţionată a unor femei, utopia neînduplecată a câtorva bărbaţi, rime pe care n-a fost nevoie să le învăţ şi ritmuri care-mi ating direct şira spinării.
România mea e mai uşor de citit decât de văzut, e mai prezentă în cărţi decât pe străzi şi trăieşte prin poveştile celor care caută urme de viitor în trecut. Ea fuge de spaţiu în timp.
Peste amintiri, peste acele momente când, inexplicabil, ştii că te-ai întâlnit cu întregul, România mea e o proiecţie închegată din sclipiri istorice, ca într-o dimineaţă la mare, când valurile nu-s decât scântei din răsărit. În acea proiecţie, în acel vis refuzat, România are un rege, miniştri recunoscuţi pentru căpoşenia lor naţională şi un Parlament cu discursuri memorabile. Şi-a fixat priorităţile – creativitate, cultură, turism şi pământ bine lucrat, şi-a ales locurile unde-şi ocroteşte obiceiurile, dar şi cele pe care le va face altfel, bine şi de nerecunoscut. Se îmbracă în ie şi uite-aşa dă tonul în modă.
România din sufletul meu încurajează înainte de a lovi, se roagă şi nu judecă, dar pedepseşte când nu mai poate ierta. Nu-i mai e ruşine de sine şi, astfel, se descoperă. E serenă.




Mihnea Măruţă
24, 2011

Sursa :  http://mihneamaruta.ro/2011/01/24/romania-din-sufletul-meu/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu