Mamă, mai e mult până în vârful dealului? - Camelia Jula

Autor: Camelia Jula

Dacă iarna pe uliţă a trecut cu bine şi nu a lăsat cicatrici de niciun fel, primăvara agricolă care i-a urmat a avut ceva de împărţit cu spatele meu, obişnuit să stea cam mult în faţa calculatorului. Prima sapă (nu mai săpasem de vreo 15 ani) m-a blocat puţin pe la jumătatea dealului, apăsând nervos pe nişte vertebre situate undeva în zona lombară. Înainte de asta, pusul în grădină (usturoi, ceapă, răsaduri diverse) mi-a amintit ce bine era când făceam genoflexiuni şi aveam o careşva rezistenţă la “sus – jos”, “jos – sus”. De plivitul buruienilor nici nu mai spun, pentru că greul abia de acum începe. Norocul meu că mama şi-a făcut experienţa de agricultor anul trecut, când era singură cu grădina, aşa că mă pot încă bucura de statutul de ucenic, care reînvaţă cum este să îţi produci ceea ce mănânci şi să mănânci ceea ce produci (nu în totalitate, dar în foarte mare proporţie).

Nu vă descriu în amănunt toate lucrările agricole pe care le cere o grădină, fie ea şi numai de 30 de ari, precum a noastră. Şi dacă ar fi un petec de pământ, tot trebuie defrişat de buruienile rămase din toamna trecută, discuit, arat, discuit din nou, trasate rândurile cu plugul, grăpat unde e cazul. La smulsul buruienilor lemnoase şi înalte şi de peste doi metri, am trecut cu brio. Pregătirea pământului a fost în sarcina rudelor care au şi utilajele necesare (tractorul lipseşte din gospodăria noastră şi, chiar dacă ar exista, nu mă prea văd conducându-l) şi care ne-au ajutat cu partea mecanizată. Mai departe, am trecut la munca de jos. Efectiv. Pentru că nu poţi planta usturoiul din picioare. Sau nimic altceva. Stai pe vine, faci locul în pământ, mai dai de nişte ouă de coropişniţă, le dai la o parte, pui căţelul de usturoi sau arpagicul ori seminţele, respectiv, ceva mai prin luna mai, răsadul. Pentru unele dintre cele puse în grădină am avut seminţele noastre, obţinute din recolta de anul trecut; pentru altele, am luat seminţe de la un centru specializat din Suceava, care oferă soiuri româneşti, nemodificate genetic, netratate; iar pentru altele, am mai cumpărat răsaduri, de la ţărani autentici, care duc roşiile sau ardeiul iute din generaţie în generaţie, fără sere sau îngrăşăminte chimice.

 

Grădina noastră: jumătate este cultivată cu de-ale gurii, jumătate, cu lucernă

La plantat viitoarele legume şi zarzavaturi din această vară, am renunţat la unghii. Unghiile lungi nu fac casă bună cu lucrul pământului. Nu e vorba că aş fi ţinut mult la ele, erau un moft feminin trecător, dar parcă mă obişnuisem să ţăcăne pe tastatură. La prima sapă, cum grădina noastră se întinde şi pe o coastă de deal, m-am trezit întrebând-o pe mama, cum făceam cu bunica, atunci când eram copil şi ajutam la scosul cartofilor: „Mai e mult până în vârful dealului?”. Mama a râs, dar eu vorbeam serios. După vreo două zile de sapă, m-am prins; acum ştiu cam cât îmi ia să duc până în vârful dealului un rând de cartofi, de porumb sau mazăre. Mi-au trecut şi bătăturile din palme, deci este loc pentru altele noi. Mi-am amintit şi învăţăturile bunicului meu în ceea ce priveşte poziţia la sapă, care să nu ducă la blocaje sau hernii. Numai cu plivitul am încă o problemă, dar, dacă până acum nu a fost aşa mare lucru şi a cam picat în sarcina mamei, de acum încolo nu va mai merge să mă fofilez – ploile şi căldura sunt prietenele buruienilor. Nu este tocmai uşor la agricultură, dar micile sau marile satisfacţii zilnice încă bat de departe victoriile urbane.

 

Mic-dejun de agricultor: ciuperci de rouă cu ceapă verde şi ulei de măsline, brânză dulce de vacă, pesmeţi de secară şi mărar

Şi bucuriile se schimbă parcă de la o săptămână la alta: pomii au înflorit şi nu a mai dat îngheţul, ca anul trecut, în mai, să le strice rodul; liliacul mirosea atât de bine, încât puteai adormi sub el; ciupercile de rouă de sub nuc, apărute după săptămânile de ploi, au fost delicioase gătite cu puţină ceapă verde din grădină şi ulei de măsline. Un liliac mic (de data asta mă refer la mamifer) şi-a făcut loc pe undeva prin şură, iar în nuc s-a cuibărit o familie de coţofene (acuşi au pui). Au început să se coacă frăguţele din faţa casei şi căpşunile din spate, iar ieri am văzut că deja şi dudele au dat în copt. Iasomia din grădina de flori o să se transforme în curând în perniţe pentru somn bun, iar la iarnă în ceai. Am fost la cules de ciuperci prin pădurile din jurul satului, cu această ocazie învăţând şi eu să le deosebesc (eram o neiniţiată în acest domeniu, al cunoaşterii ciupercilor) şi le-am mâncat, apoi, făcute pe grătar, cu cartofi copţi în jar. Merele se fac mai dodoloaţe de la o zi la alta, iar corcoduşele aproape pocnesc, mai rămâne numai să se coacă. După aproape şase luni de viaţă la ţară, mă simt ca un Robinson pe insulă: redescopăr lucrurile simple, aşa cum le-a lăsat natura, deşi ele au fost mereu lângă mine, doar că nu le mai priveam cum se cuvine. De mai bine de o lună, de când antena satelit s-a stricat, nu mă mai uit nici la televizor (oricum, şi înainte de asta, scăzusem simţitor timpul dedicat privitului de programe, care pur şi simplu nu mai păreau suficient de interesante faţă de ce se întâmpla pe afară).

 

Pădurile prin care mergem după ciuperci

 

Şi hribii găsiţi (zişi copite sau, pe aici, pitoance)

Mai am bucurii pe listă: pisica mea ce mică, Zbufi, s-a zbenguit cu motanul vecinilor şi în maxim trei săptămâni voi fi bunică. O familie de apicultori din sat are cea mai bună miere de salcâm (naturală, desigur) pe care am gustat-o vreodată, aşa că îi vizitez din când în când, cu borcanul de cinci kilograme în rucsac. Vecinele mele (cele mici, adică două copile de 11 şi 13 ani) m-au făcut să îmi amintesc ce distractiv este să joci, seara, volei peste poartă, pe teren jumătate desenat cu creta, jumătate trasat cu pietre prin nisip şi iarbă. Am redescoperit că pot face lucruri pe care le credeam pierdute prin colţurile memoriei de copil şi că forţa fizică de a face faţă vieţii la ţară vine neaşteptat de repede, mai ales dacă mănânci sănătos. Poate nu fiecare zi, dar cel puţin fiecare săptămână este o testare a limitelor, în cel mai bun sens posibil: ce pot să fac pentru mine (şi, implicit, pentru familie sau cei din jurul meu)? Cât pot să dau, ca să primesc, mai apoi?

 

Frăguţele din faţa casei se coc – câteva în fiecare zi

Şi să nu credeţi că aici nu există distracţie, pentru că lumea satului, aşa mică, cum este ea, este o telenovelă continuă, care bate orice film, prin spontaneintatea „actorilor” şi a situaţiilor. Uneori are accente de dramă, alteori de comedie (neaoşă, de care râzi cu toată inima), alteori dă în latura mistică sau în cea ocultă, apoi se copilăreşte la răscruce de drumuri şi face bujori de fată mare. Universul uman este concentrat, aici, pe o suprafaţă mult mai mică, dar are cam toate „exponatele”: bătrânii veterani de război, care încă îşi amintesc şuierul obuzelor pe deasupra capetelor lor ascunse în tranşee, de unde numai puţini au scăpat cu viaţă; bătrânele bârfitoare, cu căutătură de care ţi se face frică pe loc (şi dacă intri în gura lor, nu te mai spală toată apa Crişului); adolescentele care rămân gravide la 15 ani şi devin mame înainte să iasă din copilărie; pruncii năzdrăvani, puşi pe şotii care te lasă fără replică. Preotul devenit fiu al comunităţii, care ştie să conducă şi maşina, şi bicicleta, şi căruţa cu cai, şi scuterul, ba şi calul singur; învăţătoarea care deschide ochii unei mâini de copii, adunaţi într-o singură clasă, deşi de vârste diferite; oameni ai locului care, la beţie, au făcut prostii şi au plătit cu ani de puşcărie pentru asta; hoţii de lemne, pe care toată lumea îi ştie, dar nimeni nu îi dă în vileag; tinerele care se zbat între moda răsărită în vitrinele magazinelor de la oraş şi cerinţele familiei de a pune mâna să facă una – alta prin gospodărie.

 

Ce mai găsim prin natură

Beţivii pe care nu îi vezi niciodată altfel decât aşa, în stare de ebrietate, indiferent că e seară, prânz sau dimineaţă; liderii comunităţii, de care toţi ceilalţi ascultă (şi nu mă refer la autorităţi locale, acelea nu înseamnă mare lucru pentru comunitate) şi care se adună să pună lucrurile la cale în zile de sărbătoare sau duminica, la umbra vreunui nuc bătrân. Bucătăresele recunoscute, care fac prăjituri de te lingi pe degete, pe care toată lumea le cheamă la nunţi sau botezuri. Băieţii care trag clopotele la biserică, seara şi care practică un fel de parkour autohton, când nu îi vede nimeni, în cimitir, printre sau pe cruci ori cavouri (că au apărut şi ele, mai nou). Mamele cu copii mici, care ies la plimbare pe uliţa (acum asfaltată, dacă tot a fost campanie electorală) cu odraslele în cărucioare sau alte vehicule colorate şi muzicale. Femeile care muncesc mai bine (şi mai mult, uneori) decât bărbaţii şi care traversează satul pe bicicletă, cu baticurile bine potrivite pe cap, să nu le bată soarele. Lista tipologiilor este lungă, iar poveştile cu care vine fiecare, atât de multe, încât nu cred că am reuşit, în şase luni, să aflu nici măcar 1% din ele.

 

În pădure…

Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat, însă, m-a impresionat. Există destui părinţi în sat care îşi educă copiii în spirit ecologic, chiar dacă aici nu i se spune aşa, ci se vorbeşte de grija şi respectul faţă de natura care te găzduieşte şi îţi oferă hrană. Una din vecinele mele cele mici m-a întrebat, la un moment dat, ce aş face dacă aş avea puterea (magică, desigur) să schimb orice pe lumea asta; dacă aş fi un fel de vrăjitor suprem, care ar fi trei lucruri pe care le-aş schimba în lume? Şi, până să mă gândesc eu la care ar fi cele mai importante chestiuni pe care le-aş redefini, dacă aş beneficia de asemenea puteri, am întrebat-o pe ea ce ar schimba, ce ar face dacă ar fi deţinătoarea unei asemenea baghete magice… Primul lucru pe care mi l-a spus, fără să se gândească, fără să ezite, a fost:
„Aş face ca în lumea asta să nu mai existe gunoaie, adică aş schimba oamenii în aşa fel încât să nu mai fie proşti şi să arunce gunoaie peste tot, ca să strice planeta. Aş face o lume fără gunoaie”.
 Sursa : http://totb.ro/mama-mai-e-mult-pana-in-varful-dealului