duminică, 1 iulie 2012

Mariana Nicolesco: “In artă, există azi o falsă scară a valorilor, impusă de puterea banului”. INTERVIU

 

      Mariana Nicolesco, înainte de Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée: "In artă, există azi o falsă scară a valorilor, impusă de puterea banului"

       Celebra soprană Mariana Nicolesco, una dintre marile voci ale timpului nostru, Regina del Belcanto, Primadonna Assoluta, Diva Divină, întruchipează prin cântul său idealul de perfecţiune ce animă noile vocaţii lirice din nenumărate ţări ale lumii. Dovadă numărul de aproape 2000 de talente din 47 de ţări care s-au înscris din 1995 până azi la Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée pe care l-a creat la Brăila şi la Cursurile de Măiestrie Artistică pe care le oferă gratuit în anii dintre o ediţie şi alta a competiţiei. În apropierea ediţiei 2012 a Concursului şi a Festivalului Darclée, care au loc între 1 şi 12 august, i-am adresat Marianei Nicolesco câteva întrebări.

 «Mariana Nicolesco – dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată»

 - Doamnă Mariana Nicolesco, aţi fost mereu şi pe bună dreptate, o răsfăţată a presei internaţionale…
- Nu pot decât să-i mulţumesc Domnului pentru atenţia de care m-am bucurat dintotdeauna şi la fiecare dintre apariţiile mele pe scenele lumii. Trebuie să spun însă că, încă studentă fiind la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, am fost remarcată de două genii al căror prestigiu nu-l egala nimeni: dirijorul Franco Ferrara şi regizorul Luchino Visconti. Cariera mea, oricum, nu e datorată aranjamentelor publicitare, nici agenţiilor influente, cum se întâmplă azi atât de des, ci performanţelor mele, dorinţei teatrelor de a avea certitudinea succesului, iubirii pe care mi-a arătat-o publicul, şi presei internaţionale. Îmi amintesc şi acum titlul unui articol care a făcut senzaţie în Italia la primele mele mari succese. Nu sunt genul care să aprecieze afirmaţii de tipul noul Picasso ori noul Einstein despre un debutant sau altul. Totuşi articolul care mi-era dedicat de săptămânalul Gente, sub titlul Tutti dicono di lei: questa e la nuova Callas (Toţi zic despre ea că e noua Callas) a atras asupra mea atenţia generală. Şi asta pentru bunul motiv că era semnat de nimeni altul decât de marele biograf şi prieten al Mariei Callas, Renzo Allegri. El observase, înaintea altora, personalitatea, natura mea dramatică, vocea mea de soprană drammatico di agilità, şi n-a ezitat s-o scrie. Inutil să precizez că pe atunci, spre deosebire de azi, asemenea aprecieri erau generate de o supremă competenţă şi onestitate, de aceea impuneau respect. La München, îmi amintesc, marele cotidian Süddeutsche Zeitung elogia “măiestria absolută” a cântului meu, iar pe un mare canal de televiziune din Statele Unite jurnalista care-mi lua un interviu avertiza publicul că prin spontaneitatea şi farmecul ei în faţa camerelor de luat vederi, Mariana Nicolesco, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată…
- Consideraţi că presa din ţară v-a acordat şi vă acordă atenţia cuvenită?
- Bineînţeles că da. Nu uitaţi însă că întreaga mea carieră lirică s-a desfăşurat pe marile scene ale lumii, nu în România, că n-am apărut niciodată în vreun spectacol de operă în ţara natală. Iar reacţia presei, la revenirea mea în ţară pentru prima oară după 21 de ani, şi entuziasmul cu care a reflectat toate apariţiile mele în concerte şi recitaluri s-au dovedit extraordinare.
Ceea ce mă bucură enorm e interesul pe care presa îl are în continuare pentru întreaga mea activitate dedicată noilor generaţii de artişti lirici, români şi străini.

«Adevăratele triumfuri sunt acelea decretate simultan de elitele supercompetente şi de marele public»

- Consideraţi justificată opinia unora, care spun că românii nu ştiu să-şi preţuiască valorile şi îşi amintesc de ele abia când nu mai sunt?
- E trist de spus, dar această afirmaţie corespunde adevărului într-o foarte mare măsură. Ştiţi cum e la români: Unul ţine predică, altu-i pune piedică!, aşa cum spune Tudor Arghezi în Ţara Piticilor. Nu vreau să deschid aici o polemică, tocmai asta am evitat încă din clipa revenirii mele în ţară, în 1991. În schimb mi-am asumat rolul de a reclădi un simbol al artei cântului, reprezentat de legendara soprană Hariclea Darclée, pe acela de-a aduce în conştiinţa generală valorile pe care le-a întruchipat, şi de a le transmite tinerilor artişti dornici să înfrunte toate dificultăţile pentru a ajunge în sferele măiestriei, ale adevărului exprimat prin artă, ale spiritualităţii. Răspunsul, aşa cum ştiţi, este senzaţional. Şi rezultatele pe măsură.

Două pericole majore apar în faţa tinerilor în acest domeniu. Iluzia creată de primul sau de primele succese, care face că mulţi nu mai studiază cu fervoarea care i-a condus la acele succese. Iar eu îi avertizez întotdeauna că nici măcar triumful de azi nu garantează succesul de mâine, şi le spun că, în ce mă priveşte, am considerat fiecare apariţie pe scenă ca fiind prima şi ultima; de aceea trebuie să fie, pe cât posibil, desăvârşită.
Celălalt pericol e falsa scară a valorilor impusă azi de puterea banului, a denaturărilor publicitare şi mediatice de vaste proporţii. Dar am sentimentul că tinerii mei prieteni sunt conştienţi de acest lucru şi, în ansamblu, dispreţuiesc impostura prezentă, ştiind că numai adevărata bătălie cu sine, autodepăşirea permanentă şi cultul adevărului în artă, cultul adevărului prin artă, i-ar putea apropia de idealurile pe care le au.

Marele templu al cântului

- Aţi cântat pe cele mai ilustre scene ale lumii, nu ştiu dacă e vreun pisc pe care să nu-l fi cucerit în acest domeniu. Există însă un loc anume care să vi se fi lipit de suflet, în care să fi cântat cu mai multă emoţie şi bucurie decât în oricare altul?
- Acel loc există şi se numeşte Teatrul alla Scala din Milano. Aşa cum am spus adeseori, acest templu al liricii a fost până nu de mult ultima instituţie renascentistă din lume. Ce vreau să spun prin asta? Ei bine, în Renaştere toată lumea, de la prinţ şi prelat până la omul de rând, cunoştea limbajul şi codurile, rânduielile fireşti ale artei, şi le aprecia just, chiar dacă în diferite chei ale înţelegerii. Toţi ştiau că anume artist a pictat mai bine ca oricine figura Fecioarei Maria, că nimeni n-a sculptat un Cristos pe cruce mai impresionant decât cel din cutare biserică.
Aşa era şi Teatrul alla Scala, în anii în care am cântat pe faimoasa scenă mai multe premiere absolute decât i-a fost dat oricărei alte soprane. Atunci când un artist era aclamat de loggione (loja cea mare de la etajul al şaselea), adică de popor, de publicul din fotoliile de orchestră, adică în general de burghezia milaneză, şi de cel din lojele teatrului, ocupate din generaţie în generaţie de aristocraţia lombardă, ei bine acest consens însemna cel mai mare succes la care putea visa un artist liric. Un eşec în faţa acestui public însemna apusul multor speranţe şi iluzii.
Mai mult, teatrul nu era o sferă elitistă, ruptă de oraş. Nu, dimpotrivă. Când traversam împreună cu Radu (istoricul de artă dr. Radu Varia, soţul sopranei) Piazza del Duomo şi Galleria Vittorio Emanuele, îndreptându-ne spre teatru, auzeam adeseori cuvintele: - La Nicolesco, La Nicolesco col marito, Mariana împreună cu soţul ei. În fiecare pauză în cafenelele dimprejurul Teatrului alla Scala barmanii şi publicul discutau cu pasiune despre cum decurge spectacolul, cine a fost aplaudat, cine fluierat. Iar presa relata cu fidelitate ce se întâmpla pe scenă. În seara dezastruoasă pentru Montserrat Caballé, în Anna Bolena de Donizetti, când se întâmpla să asist la spectacol, publicul striga în direcţia celui care era considerat, şi pe bună dreptate, il massimo critico italiano, cel mai mare critic italian, şi anume Duilio Courir, cerându-i ca în Corriere della Sera să scrie adevărul: - Courir, scrivi la verità!
Această imensă plămădeală, genuină şi de supremă valoare, era marca unei mari culturi. Iar epoca la care mă refer e aceea a unui adevărat apogeu al acesteia. Acum lucrurile s-au schimbat şi acolo, s-a produs o prăvălire în mediocritate, nedemnă de prestigiul mitic al Teatrului alla Scala.
America, pe de altă parte, e o ţară fantastică. Dar ţesătura asta, care vine dintr-o veche tradiţie, îi lipseşte cu desăvârşire. Luciano Pavarotti venise într-o seară la Metropolitan Opera, unde urma să cânte, fără să aibă asupra lui un ecuson de plastic cu propria fotografie, devenit “obligatoriu” după ce o violonistă din orchestră fusese asasinată în podul teatrului. Luciano era ultramediatizat şi imposibil de confundat. Cu toate astea, cei trei gardieni de la Intrarea Artiştilor nu l-au lăsat să intre în teatru. Furios, a făcut stânga împrejur. Într-un târziu, şi într-o panică extraordinară, James Levine, directorul artistic al teatrului, care şi dirija în acea seară, a trebuit să meargă acasă la Pavarotti şi să-l implore să se întoarcă.
La Teatrul alla Scala când, în epoca brigăzilor roşii resuscitate episodic, au fost instalate filtre, scannere, şi au apărut şi acolo ecusoanele de plastic la purtător pentru fiecare artist, portarul legendar al teatrului, Franco Mazza, a comunicat Direcţiei: “ – În clipa în care ar trebui să-i cer Marianei Nicolesco o legitimaţie ca să intre în teatru, vă rog să reţineţi că tot în aceeaşi clipă teatrul ar trebui închis. Definitiv”. Nimeni n-a mai auzit de acele ecusoane.
- Există vreo scenă unde v-aţi dorit mult să ajungeţi şi n-a fost să fie?
- Obiectivul meu n-a fost niciodată să cânt pe o scenă sau alta. Dimpotrivă, am considerat că trebuie să mă apropii de perfecţiune, pe cât posibil, fie că era vorba de Teatrul alla Scala, de Festivalul de la Salzburg, de Gran Teatre del Liceu din Barcelona, de Opera din München, de Metropolitan Opera din New York, de Ateneul Român din Bucureşti ori de Teatrul Municipal din Brăila.

Cântul, arta sacră prin excelenţă

- Care a fost cea mai surprinzătoare şi onorantă apreciere pe care aţi primit-o vreodată ca artistă?
- E greu de spus. Dar cum să nu-mi amintesc cât de mare a fost surpriza şi bucuria mea citind articolul unui ilustru critic italian care scria la debutul meu într-unul dintre cele mai dificile roluri din repertoriul de belcanto, Beatrice, din opera Beatrice di Tenda de Bellini la Teatrul La Fenice din Veneţia, pe când abia ieşeam de pe băncile Conservatorului Santa Cecilia de la Roma: «O revelaţie. Sunt rarisime în lume sopranele care posedă o măiestrie atât de desăvârşită».
Oriunde am cântat, în Europa, în America de Nord şi în America de Sud, în Japonia sau în Africa de Sud, comentariile au fost superlative. Ceea ce mă surprindea, ca să reiau întrebarea dumneavoastră, şi mă onora în acelaşi timp, erau nu atât cronicile din marile publicaţii naţionale din ţările respective, ci ecourile imediate în presa internaţională. Iată un simplu exemplu: a doua zi după o reprezentaţie cu opera Don Giovanni de Mozart la Teatrul alla Scala din Milano în cotidianul londonez The Independent se putea citi: «Mariana Nicolesco a provocat un adevărat cutremur la Scala cu argintul viu al acelui surprinzător Mi tradì», în timp ce, la New York, Daily News scria: «Aseară, la Scala din Milano, Mariana Nicolesco a declanşat prin cântul ei o adevărată furtună de ovaţii», iar săptămânalul L’Express de la Paris vorbea despre «Mariana Nicolesco, unul dintre ultimii monştri sacri ai cântului».
- Care a fost în plan profesional cea mai grea perioadă pe care aţi traversat-o? Şi cum aţi depăşit-o?
- N-aş putea vorbi de asemenea perioade. Aş putea spune însă că la începuturile carierei mele am întâlnit, cum e inevitabil cred, unul sau doi regizori care ţineau cu tot dinadinsul să fie originali. Unul de pildă, la New York, ar fi vrut ca Violetta Valéry să se urce pe o masă în Actul I al operei La Traviata de Verdi, cu o sticlă de şampanie într-o mână şi în cealaltă cu o cupă. Am refuzat net: - Non posso. Ceea ce voia regizorul nu corespundea nici libretului, nici muzicii. De-aici colegii mă tachinau: – Signora Non Posso. Succesul meu în La Traviata era însă atât de mare, încât regizorul n-a putut să-mi impună ceea ce voia, şi, la urma urmei, nu era vorba de capricii de Divă, cum se spune, ci de o atitudine de Divă adevărată care trebuie întotdeauna să apere spiritul şi litera capodoperelor, nu fanteziile regizorale ilegitime. Maestrul Radu Beligan a publicat recent în prima pagină a unui cotidian bucureştean, în contextul Anului Caragiale, un articol magistral despre ceea ce înseamnă o lectură nouă, sensibilă, surprinzătoare, a unei capodopere de toţi cunoscută, lectură însă făcută în respectul strict, până la ultima virgulă, a textului de origine. Recomand acest articol oricărei persoane, de orice vârstă, care are vreo legătură cu scena. Şi mai ales tinerilor mei prieteni: interpreţi, regizori, critici.
Altfel, am colaborat practic numai cu unii dintre cei mai mari regizori ai epocii noastre, în viziunea cărora nu am notat decât lucruri exemplare, Luchino Visconti, Jean-Pierre Ponnelle, Giorgio Strehler, Jonathan Miller, Luca Ronconi, asta ca să dau numai câteva exemple. Iar dirijorii spectacolelor în care am cântat erau, fiecare în felul său, depozitari ai marii muzici, ai marilor tradiţii: Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel. N-a existat pentru mine, în această ambianţă, decât pragul invizibil al depăşirii de sine. Nimic mai firesc, nimic mai minunat.

Natură dificilă şi natură exigentă

- E adevărat că artiştii sunt firi dificile? S-ar putea spune asta despre Dumneavoastră?
- Generalizările sunt aici imposibile. Dacă un artist are exigenţe supreme, faţă de sine în primul rând, faţă de partitura pe care o interpretează, faţă de artă, şi asta le pare altora a fi o natură dificilă, ei bine, aş dori ca toţi artiştii să aibă naturi dificile.
Cât despre mine, sunt pur şi simplu o natură de o absolută exigenţă. Asta aplicându-mi-se în primul rând mie însămi. Cei care rezistă alături de mine în acest extraordinar exerciţiu de autodepăşire au toate şansele să ajungă departe. Şi nu sunt puţini cei care încearcă.
- Cum vă pregătiţi înainte de-a păşi pe scenă?
- Vin de obicei prima în teatru, cu două ore înainte de începerea spectacolului. Fac vocalizele cuvenite, urmează machiajul, vestimentaţia scenică. Toate astea pe un fond de concentrare început cu ore înainte. Singurul semn evident care trădează tensiunea firească din acele momente e că am mâinile reci. Precizez: vin prima în teatru, aşa cum spuneam, cu două ore înainte de spectacol, şi plec ultima. Şi nu mică a fost, dintotdeauna, bucuria mea văzând că zeci şi zeci de persoane mă aşteptau totuşi la ieşirea din teatru, cu o emoţie pe care o împărtăşeam cu recunoştinţă infinită. Publicul resimte cu o intensitate inegalabilă dăruirea totală a interpretului, arta lui, ştie să le preţuiască ca pe daruri divine, şi să arate acest lucru.

Se apropie Concursul şi Festivalul Darclée

- Pregătiţi în aceste zile ediţia 2012 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Ce aduce nou această ediţie?
- Fiecare ediţie aduce ceva nou: suflul de tinereţe, aspiraţiile spre performanţa excepţională a tinerilor concurenţi, veniţi pentru prima oară la Brăila, sau care au participat la ediţiile anterioare. S-au înscris în acest an nu mai puţin de 160 de artişti din 23 de ţări, ceea ce arată interesul excepţional al lumii lirice în devenire pentru manifestările pe care le-am iniţiat cu 17 ani în urmă spre a onora memoria Haricleei Darclée şi spre a transmite noilor generaţii marile tradiţii, în pericol de dispariţie, ale artei cântului.
În apropierea Anului Internaţional Verdi – Wagner, celebrând 200 de ani de la naşterea celor două genii ale muzicii vom oferi publicului, pe Esplanada Dunării, un Concert Extraordinar dedicat creaţiei acestora, cuprinzând mai ales pagini din opere interpretate cândva de Darclée. Şi vom prezenta, în Teatrul în care aceasta debuta la 1881, opera Il Trovatore de Giuseppe Verdi, având în rolurile principale laureaţi ai ediţiilor anterioare ale marelui nostru Concurs de Canto.
Totodată îl vom sărbători pe Nicolae Herlea la 85 de ani, dr. Stephan Poen conferenţiind despre cariera extraordinară a marelui bariton.
- Ce alte planuri aveţi pentru perioada următoare?
- Alegerea, din zecile şi zecile de ore de înregistrări din recitaluri, concerte, spectacole şi din Gala Laureaţilor, a celor mai semnificative momente, pentru cele 5 emisiuni de câte o oră fiecare pe care le voi monta apoi, ziua şi noaptea, cu tehnicienii video şi audio, pentru a putea fi transmise în toamnă de TVR Cultural.
Apoi, înainte de a începe pregătirile pentru Festivalul Naţional al Liedului Românesc, pe care l-am creat la Braşov, şi care are loc în luna octombrie, am mii de proiecte de vacanţă, din rândul cărora cel mai greu lucru e să fac o alegere acum, când toate energiile şi gândurile îmi sunt dedicate apropiatelor evenimente de la Brăila.

Sursa :  http://www.ziaristionline.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu