"Zburatori in medicina"

                                          Foto 1

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de contribuțiile diverselor personalități în acest domeniu.

Medicina nu a apărut ca știință așa cum o cunoaștem astăzi. De la arta vracilor și șamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a condițiilor de mediu natural și social.

Egiptul antic

 Actul medical în anticul Egipt

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele papirusuri medicale.[1] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930)[2]. Alte surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile unor istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.

Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții.

Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.

Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia. Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.

Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.

Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.

Medicina mesopotamiană

 Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eșecului actului medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).

Cel mai amplă lucrare de acest gen este un fel de "Manual de diagnosticare" scris de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).

Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza, examinarea medicală și prescripțiile.[3]

Medicina indiană

Nagarjuna, discipol al lui Buddha, inventator al multor leacuri pentru probleme psihice.

Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede). Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numim medicină naturistă".

Medicina persană

Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din Jundishapur s-au format generații de medici.

Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele acelor vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre care pojarul și variola.

Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina (Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și pentru Europa până în perioada Iluminismului.

China antică

Având o vechime de câteva milenii[4], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.

Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a medicilor, primii ocupându-se dec aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele comune.

Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetăruile anatomice erau interzise.

În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși chimici).

Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura .

Grecia antică

Hippocrate, părintele medicinei.

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, deoarece au realizat ruperea definitivă de magie și supranatural.

Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

Roma antică

Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.

Școala elenisto-romană

Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe operații îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei oculare.

Hipocrat din Cos (n. cca. 460 î.Hr. pe insula Cos din Arhipelagul insulelor Sporade, d. cca. 370 î.Hr. în localitatea Larissa din Tessalia) a fost cel mai vestit medic al Greciei antice și este considerat părintele medicinei. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrat, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele noastre în multe universități de către absolvenții facultăților de medicină.

Viața

Născut într-o familie ce aparținea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hipocrat învață medicina sacerdotală și anatomia de la tatăl său, Heraclid. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia și Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputație ca practician. În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Kos, unde fondează o școală pentru viitori medici. Mai târziu va înființa o altă școală în Tessalia, unde își va sfârși zilele la Larissa către anul 370 î.Hr.

Activitatea

Prin observațiile făcute asupra manifestărilor bolilor și descrierea lor amănunțită, precum și prin încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale și raționale, Hipocrat a contribuit - în limitele posibilităților din vremea sa - la eliberarea medicinei de superstiții și misticism. Din cele peste 70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus Hippocraticum din biblioteca renumitei școli de medicină din Cos - probabil doar șase îi aparțin cu siguranță lui. În capitolul "Aerul, Apa și Locurile" nu se mai discută rolul zeilor în apariția bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile științific, în "Prognostic, Prognoză și Aforisme" expune opinia revoluționară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare de cazuri, poate prevedea evoluția ulterioară a unei boli. Idea unei medicini preventive apare pentru prima dată în "Tratamente" și în "Tratamentul Bolilor Acute", în care discută influența unor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viață și clima asupra stării de sănătate. În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informații asupra anatomiei corpului omenesc și se consideră că epilepsia ar fi datorită unei lipse de aer în urma unei incapacități a venelor de a transporta aerul la creier. În ciuda argumentației considerată astăzi naivă, important este faptul că Hipocrat vede cauza acestei boli într-o turburare a funcției creierului. În stadiul de dezvoltare a cunoștințelor sale, Hipocrat nu a putut fi la adăpostul unor erori inerente epocei în care a trăit. Astfel în concepția sa, pe care azi am numi-o "teorie umorală", Hipocrat recunoștea existența a patru umori: sângele, flegma sau limfa, fierea galbenă și fierea neagră; un dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea.A formulat ipoteza localizării proceselor psihice în creier. A distins gândirea (pneuma logistikon) de trăiri și a asertat că există fluide vitale.

Hipocrat, recunoscut ca bun practician, a făcut și o serie de inovații medicale. În chirurgie a pus la punct un aparat de trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun special pentru reducerea luxațiilor și fracturilor.

Juramantul lui hipocrate

Jur! Pe Apolo medicul pe Asclepios, pe Higia si Panaceea, pe toti zeii si zeitele, luandu-i ca martori, ca voi indeplini, pe cat ma vor ajuta puterile si priceperea, juramantul si legamantul care urmeaza.

Jur! Pe invatatorul meu intr-ale medicinii il voi socoti deopotriva cu cei care m-au adus pe lume, voi imparti cu el averea mea si, la nevoie, ii voi indestula trebuintele, pe copiii sai ii voi privi ca pe niste frati si, daca vor dori sa devina medici, ii voi invata fara plata si fara sa le cer vreun legamant.

Jur! Preceptele, lectiile orale si tot restul invataturii le voi impartasi fiilor mei, fiilor invatatorului meu si ucenicilor uniti printr-o fagaduiala si printr-un juramant, potrivit legii medicale, dar nimanui altcuiva.

Jur! Voi indura ingrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cat ma vor ajuta puterile si mintea, si ma voi feri sa le fac orice rau si orice nedreptate. Nu voi incredinta nimanui otravuri, daca-mi va cere, si nici nu voi indemna la asa ceva; tot astfel nu voi incredinta nici unei femei leacuri care sa o ajute sa lepede,

Jur! Imi voi petrece viata si imi voi indeplini mestesugul in nevinovatie si curatenie. Nu voi practica operatia scoaterii pietrelor din basica udului, lasand-o in seama celor ce se ocupa cu acestea.

Jur! In orice casa as intra, voi intra spre folosul bolnavilor, pazindu-ma de orice fapta rea si stricatoare comisa cu buna stiinta, mai ales de ademenirea femeilor si a tinerilor, liberi sau sclavi.

Jur! Orice as vedea si as auzi in timp ce-mi fac meseria sau chiar in afara de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie sa fie destainuit, socotind ca, in asemenea imprejurari, pastrarea tainei este o datorie.

Jur! Daca voi respecta acest legamant fara sa-l calc, fie sa ma bucur pe deplin de viata si de meseria mea, pururi cinstit de ceilalti; iar daca il voi nesocoti si voi fi un sperjur merit sa am o soarta dimpotriva!

JUR, JUR, JUR

                                   Foto 2

 Foto 1 si 2 Ramona Balutescu

 Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_medicinii