duminică, 15 iulie 2012

Olarul gălăţean care dă suflet pământului

Olarul gălăţean care dă suflet pământului (FOTO) Foto: Vasile Caburgan
* Mâinile lui Marcel Mocanu au modelat şi până la 40 de oale într-o zi * Munca multă şi grea, fără speranţă de îmbogăţire * Până şi marocanii comandă vase făcute la Braniştea * Cum se naşte un vas, din pământul uscat * Olăritul, o tradiţie care trebuie salvată *
În atelierul lui Marcel Mocanu din Braniştea, roata mare a olarului începe să se învârtă dis-de-dimineaţă şi nu se mai opreşte până spre seara. Cât timp e soare pe cer, mâinile sigure ale meşterului olar dau viaţă boţurilor de pământ frământat, care în câteva minte de la „urcarea” pe roată prind formă şi se preschimbă în vase de lut, apreciate din Galaţi până departe, în Orient. Meşteşugul pe care olarul îl face cu toată fiinţa sa a rămas acelaşi, de generaţii. Neschimbat e şi volumul de muncă de care e nevoie pentru a crea vase frumoase şi rezistente în timp. Doar munca şi bunăvoinţa nu ajung, însă. Olarului mai îi trebuie şi răbdare, îndemânare şi mai ales dragoste pentru meserie ca să poată face pământul să îl asculte şi să renască pe roată, în fiecare zi.
Roata se învârte de 12 ani
Marcel Mocanu s-a apucat de olărit în 1998, după ce a ieşit la pensie. Lucrase ca sticlar, sudor şi mai avusese şi alte meserii în Galaţi. Olăritul îl învăţase de mic, de la tatăl său. „La început, când aveam doar câţiva ani, nu prea mi-a plăcut. Dar tata, care a fost tot olar, mă mai obliga câteodată să vin în atelier şi să văd cum se face, aşa că am învăţat din copilărie să lucrez. Pe vremea lui Ceauşescu nu se putea face olărit, pentru că nu puteau exista întreprinderi individuale. În 1998, am zis că ceea ştiu eu să fac merită efortul şi că produsele se vor căuta. Aşa că am venit cu soţia aici, la Braniştea şi am început”, ne-a spus Marcel Mocanu.

 
 Soţia, Maria Mocanu, îi este în permanenţă alături. Pregăteşte pământul şi culorile pentru pictat, modelează o parte dintre vase şi are grija acestora de cum sunt luate de pe roată şi până ajung în mâinile cumpărătorilor.
„Şi femeile lucrează la roată. Totuşi, o femeie nu va putea să facă un vas foarte mare, pentru că e nevoie de multă forţă fizică pentru a presa cu mâinile întreaga cantitate de pământ, pe roată” ne spune Maria Mocanu. Când nu lucrează, familia de olari merge la cele 60 de târguri anuale de obiecte populare din ţară, pentru a-şi vinde rodul muncii. Comenzi vin şi din străinătate, uneori chiar şi din ţări îndepărtate cum ar fi Maroc-ul.
Renaşterea lutului
Naşterea unui vas popular începe cu pregătirea pământului care urmează să fie pus pe roata olarului. „Luăm pământul din baltă, din apropiere, cu remorca. Îl depozităm în curte, îl udăm şi apoi îl frământăm”, ne spune Maria Mocanu. Lutul frământat este apoi porţionat şi pus pe roată, unde meşterul popular îl modelează într-un vas sau într-un accesoriu. În cele câteva zeci de minute în care olarul a stat de vorbă cu noi, mâinile nu i s-au odihnit pe bancul de lucru. Au pus deoparte vreo 12 capace mici, pentru vase care fuseseră deja modelate. „Am făcut şi până la 40 de oale mari de sarmale pe zi. Nu-mi ia mult timp să le fac, dar munca e grea şi nici nu se fac averi din meseria asta. Totuşi, nu m-am plictisit niciodată. Dimpotrivă, chiar dacă sunt supărat, când intru în atelier şi lucrez, uit de toate”, mărturiseşte olarul .
Vasele sunt pământ, sudoare şi suflet
Vopselele cu care se pictează ornamentele vaselor din lut sunt obţinute tot prin prelucrarea pământului. Pasta albă, spre exemplu, se obţine dintr-o rocă adusă din zona Băilor Herculane, care se râşneşte. Vopseaua de culoare neagră ia naştere prin sfărâmarea unei roci care se găseşte în Regiunea Horezu. Doar pentru obţinerea vopselei de culoare verde se folosesc cantităţi mici de oxid de cupru.
Călirea prin foc
Odată modelate, pictate şi uscate, vasele trebuie băgate în cuptor, unde se călesc la temperaturi de până la 1.000 de grade Celsius, timp de 24 de ore. Rămân apoi pe poziţii alte 48 de ore, până se răcesc şi pot fi scoase din cuptor. După finalizarea acestui proces, vor suporta ani buni de utilizare în casă. Cuptorul cu lemne al soţilor Mocanu, amenajat la doar câţiva paşi de atelier, e înalt aproape cât un stat de om şi se aprinde uneori chiar şi de două ori pe săptămână.
Artă populară pe cale de dispariţie
Cum munca e grea, iar câştigurile băneşti nu sunt pe măsura efortului, prea puţini tineri vor să facă olărit şi să ducă tradiţia mai departe. „Am avut două clase de cursanţi din Galaţi şi Brăila, dar până acum doar un băiat din judeţul vecin a început să lucreze. E muncă multă şi grea. Până spre Iaşi, eu sunt acum singurul care mai lucrează autentic şi singurul care face oalele de sarmale cu armătură din sârmă, ca să fie mai rezistente. În ţară mai avem cel mult 30 de olari”, apreciază Marcel Mocanu. Meseria este, într-adevăr, una tare frumoasă, dar foarte grea. În timpul discuţiei cu Marcel Mocanu, mi-am încercat puterile la roata olarului şi am obosit, după doar câteva minute. Pământul nu îmi cunoştea mâinile, aşa că n-a prea ascultat şi n-am reuşit să modelez mai nimic. Mi-ar trebui, probabil, luni grele de exerciţiu. Din fericire, tradiţia de a da viaţă pământului nu s-a pierdut. Încă.
Mai există şi locuri în care oamenii vor să păstreze meşteşugul în forma s-a autentică. „Chiar trebuie să merg la Mănăstirea Agapia, pentru că măicuţele de acolo vor să facă olărit şi m-au chemat să le construiesc cuptorul”, spune olarul din Braniştea.
Întrebarea este, în condiţiile în care, din câte ştim, Marcel Mocanu este singurul olar tradiţional din judeţ, ce se va întâmpla cu olăritul gălăţean în ziua când dumnealui va hotărî să lase roata să se oprească?

 Autor:   Gabriel Kolbay
Publicat Joi, 28 Iunie 2012 00:00 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu